Am plecat la întâlnire cu gândul amar că mă-ndoiesc, că greşesc, că fac o mare, mare prostie. Aveam un nod în gât şi unul în inimă, şi senzaţia stranie a unei vini pe care o purtam pentru simplul fapt ca mă duc să înfrunt o minciună (un adevăr. O minciună. Un adevăr. Ba nu, cu siguranţă o minciună!…), pentru că-l bănuiesc, suspicioasă, că nu suferă, că e foarte ok, că-l doare-n… că nu-l doare, de fapt, că nu-i pasă, că se simte bine şi că adoarme, probabil, zâmbind, în timp ce nopţilor mele nedormite eu le-am aşezat în cuie dimineţi cu cearcăne şi supradoză de cafea, vise frânte şi-un suflet vlăguit, răscolit, întors pe dos, descusut de chef şi de rost şi de sens…

Am stat cu inima chircită cât un purice. Am străbătut aşteptări lungi şi grele şi apăsătoare în care mă condamnam că am venit, că n-am plecat, că greşesc, în continuare, stând, pentru ca, într-un final, iubitul meu, adoratul meu, cel care îmi turnase până nu de mult texte ameţitor de ispititoare de dragoste, în care-mi explica cu cât regret şi cu câtă durere e nevoit să se despartă de mine, să mă vadă şi să poarte cu bună ştiinţă ca şi cum nu mă vede. Să mă evite intenţionat, să pretindă că nici nu sunt (am fost vreodată?!?) măcar, acolo, deşi am rămas, nu-i aşa?, prieteni. [...]

(more…)

Astăzi sunt un om trist. Atât de trist, încât nici cuvintele nu mă vor. Iar inima, inima mea e-atât de sfâşiată, că plânge-n mine fără încetare, iar eu… nu ştiu ce să îî spun, doar ca s-o simt zâmbind din nou.

Mă gândesc… şi, jur!, îmi trec atâtea prin minte, dar, fir-ar să fie!, nu izbutesc, în ciuda eforturilor mele titanice de-a le da glas şi identităţi colorate de cerneală şi hârtie, să le adun undeva. E ca şi cum s-ar risipi toate, ca peştii dintr-un lac atunci când vrei să prinzi cu mâna unul. “Căci -înaripat- şi gândul/ Are un călău: cuvântul.” (Silvia Velea)

Privesc, aiurea, pe fereastră. Să nu mă-ntrebi ce văd, că nu cred c-aş putea vreodată să-ţi răspund…

(more…)

E o frază-tip, e o expresie general valabilă pe care o auzi frecvent în serialele americane, de obicei. Şi, nu ştiu cum se face, dar acolo mai întotdeauna se găseşte câte cineva care te îndeamnă să spui ce ai pe suflet, să-ţi descarci greutăţile, să vorbeşti, desigur, despre ce probleme te-apasă, despre ce gânduri negre nu te lasă să dormi noaptea. Pentru că în marea americă a industriei cinematografice, prietenia e evidenţiată cu situaţii de criză, în care unul are nevoie să vorbească şi un altul e acolo să-l asculte.

Eu, una, nu prea pot să fac asta. Când situaţii complicate mă răvăşesc într-atât încât să-mi declanşeze cascade de lacrimi pe obraji, simt nevoia să tac şi să-mi ling rănile în linişte deplină. Discuţiile cu alţii mă fac să-mi reamintesc necazul, iar interpretările, observaţiile şi explicaţiile celorlalţi îmi întăresc ideea unei greşeli comise, a unei erori săvârşite, a unui fapt consumat şi, cumva, ireparabil.

(more…)