Acum ceva vreme, o prietenă veche şi-a pierdut portofelul. În febra unei aglomeraţii repezite şi-a unui gând foarte grăbit, preocupată de cu totul şi cu totul altceva, a omis momentul în care obiectul cu pricina fie i s-a sustras, fie s-a sustras el, alunecând în afara perimetrului poşetei. Nu ştie. Nu se ştie. În orice caz, felul în care s-a produs fenomenul este, încă, necunoscut.

Când a detectat lipsa miraculosului obiect, a intrat, firesc, în panică. A scotocit şi-a răscolit toate genţile, sacoşele, buzunare, sertarele şi, la final, a dat verdictul: nu (mai) e. Într-o secundă, a pus mâna pe telefon şi-a alertat toate neamurile, cunoştinţele, prietenele să afle ce e de făcut. Şi întrucât conţinutul era format din acte, carduri, chitanţe şi alte dovezi, singura modalitate era să-şi contruiască un plan de acţiune întru recuperarea hârţogăraiei pierdute. Şi asta cât mai repede, având în vedere că a demarat de curând nişte operaţiuni unde actele sunt mai mult decât necesare.

Eu nu mai auzisem nimic de ea vreo 3 luni, de când am sunat-o într-o zi ca s-o mai întreb ce mai face şi ea m-a expediat fugitiv, zicându-mi: “nu pot acum, te sun eu după”. Şi n-a mai sunat. Iar acum, cu glas disperat, după ce mi-a relatat dintr-o suflare ce-a păţit, a adăugat: “am mare nevoie de ajutorul tău. Poţi tu, te rog, să faci asta, şi asta, şi asta pentru mine?”

(more…)