Ea are un zâmbet larg şi tâmp pe faţă. E machiată discret, în culori calde, dar emană nişte raze de soare care nu o lasă să treacă neobservată. E jovială şi drăguţă cu toată lumea, zâmbeşte mereu, spune “mulţumesc” şi “poftim” cu o naturaleţe care-i uimeşte pe toţi cei de la bar. Aşteaptă de câteva minute bune deja, îşi verifică din când în când discret telefonul, de parcă îi e teamă să n-o vadă cineva, şi-apoi îşi reia privirea luminoasă pe care-o protejează de aer cu o închidere de pleoape atunci când soarbe delicat dintr-o cafea în degrade.

N-ai cum să n-o observi. Toate luminile din cafeneaua semiobscură s-au aşezat pe creştetul ei blond făcând-o, astfel, uşor de observat din orice colţişor. E îndrăgostită şi, cel mai probabil, o ştie, dar nu vrea să recunoască, deşi toată lumea şi-ar putea da seama dintr-o singură privire. Dar, dacă mă uit mai bine, parcă nici nu se sinchiseşte să se ferească. În fond, cum ai putea să ascunzi o torţă care te arde frumos pe dinăuntru? Habar n-am. Şi cred că nici ea nu ştie. Că dac-ar şti…

Răsfoieşte concentrată o revistă. Se încruntă uşor, dar pielea i se destinde când clopoţelul de la uşă zornăie gingaş. O privesc captivată şi mă cutremur gândind că-l aşteaptă pe Făt-Frumos cel întârziat, care nu mai vine. O fi rămas blocat în trafic, îmi spun, pentru că nu văd ce altceva l-ar împiedica să nu fie aici – în cafenea, acolo – la masă, acum – cu ea. Dar mă înşel, pare-se, căci micuţa făptură îşi ridică uşor capul dintre pagini şi face un gest fin cu mâna, ca o zână bună care te cheamă să-ţi împlinească o dorinţă, în timp ce două fete se apropie timid. Ea se ridică şi le zâmbeşte arătându-şi gropiţa care-i timbrează, de o viaţă, obrazul stâng, iar nou-venitele se grăbesc s-o îmbrăţişeze.

(more…)

Dragostea noastră e un curent electric aprins din nişte pustiuri care s-au ciocnit şi care sare întotdeauna de la o oră la alta. Până când mă-ntâlneşti, până când te-ntâlnesc. Şi, atunci, îşi înfrânează forţat căile disperărilor dintre noi şi sare mai lent, o dată cu minutele care curg, desenându-ne pe ceas micile eternităţi petrecute împreună.

Nu ştiu de ce lumea spune că dragostea, în general, nu-i prietenă cu timpul. Uite, când te privesc în ochi, ceasurile noastre nu mai ticăie, la unison. Îşi ascund lipăitul ascuţit al vârfurilor de ac şi tac amândouă, ca să nu împiedice liniştea dintre noi să vorbească. Ce, n-am dreptate? Spune tu, de câte ori ai auzit ceasul vibrând, mormăind, chicotind atunci când m-ai privit adânc în sufletul umbrit de griji grăbite? Niciodată, nu-i aşa?… Despre asta vorbeam.

Odată, dacă-ţi aminteşti, ai încurcat programul de luni cu cel de marţi. Tu ziceai c-ai făcut schimb de tură, dar ai omis să m-anunţi şi… ne-am trezit numărând amândoi aceleaşi ore, din doi în doi. Luni, mi-ai răpit orele impare, şi le-ai făcut jumi-juma cu mine, iar marţi m-ai obligat să-ţi dau două sferturi din gongurile pare, ca să fim chit. Iar miercuri, dacă mai ştii, ai fi vrut să fie iar luni, pentru că nu mai găseai nicio scuză de-mpărţit: trebuia să-ţi revendici toate parele, iar eu toate imparele, fără să ne mai intersectăm pe furiş, dintr-o dulce greşeală asumată din mers.

(more…)

Nu cred in povestea Cenusaresei. Dintre toate, mi se pare cea mai rupta de realitatile inimii si-ale iubirilor ancorate in viata noastra cea de toate zilele si cea de toate noptile.

De fiecare data cand mi-e dat sa o (re) ascult -sau sa o revad, dupa caz- sufletul meu se cufunda in indoiala gandului ca, pe undeva, ceva e gresit si nu, sub nicio forma nu se potriveste…

Eu sunt o blonda mai vesela sau mai trista in capul careia se toarna, din cand in cand, cenusa. Insa, in seri norocoase de bal, incalt uneori conduri frumosi cu tocuri care dau inimii mele aripi si speranta, lumina si zambet. Si, cand orologiul suna a sfarsit, a miez abrupt de noapte clara, dezbrac in fuga iluzii si alti demoni, pe scarile care duc catre viata reala.

De cele mai multe ori, dupa mine nu vine nimeni, asa ca eu astept cu nerabdare alte seri magice pentru inima mea insetata de dragoste. Dar, uneori, mai pierd cate-un condur, iar printii mei se ratacesc pe drum, in farmecul celor care, asemeni mie, poarta 37-le universal in picioare si pretutindeni.

Poate ca mai e prin poveste vreun detaliu care imi scapa, in trista, superficiala readucere aminte. Poate ca exista vreun inteles pe care eu, in neintelepciunea mea, nu l-am dezlegat inca. Sau poate ca, pur si simplu, basmul asta nu-i pentru mine, femeia blonda c-un singur pantof si doar o jumatate de luna in forma de inima.

Constat cu uimire că, din ce în ce mai mult, oamenii îşi pierd nu doar valorile, cât şi modelele. Pretutindeni pe unde se-ntâmplă să cer exemple pentru câte-o chestie banală, mă lovesc de-aceleaşi răspunsuri comune care mă-ngrijorează, mă-ntristează şi, totodată, care mă fac să-mi doresc (şi să caut) mereu altceva.

N-am idee cărui fapt i se datorează acest fenomen comun, probabil, dar pe care eu îl descopăr tot mai des fără să vreau. Că oamenii nu citesc, asta ştiam. Că oamenilor nu le place arta, ştiam şi asta. Că majoritatea e prea ocupată ca să investească în educaţia proprie, am concluzionat demult. Dar felul în care ne afectează toate lucrurile astea pe care nu le facem, ei bine, asta mi se-arată numai atunci când, imprudentă, îndrăznesc să adresez întrebări concrete şi la subiect.

Când întreb despre cea mai frumoasă poveste de dragoste, majoritatea îmi aruncă exemplul clasic al cuplului Romeo şi Julieta, de parcă omenirea toată n-ar mai fi văzut de atunci (şi până atunci) morţi din şi pentru dragoste. Când întreb despre filme, mi se spune despre Love Story sau A walk to remember, iar cea mai frumoasă melodie de dragoste e întotdeauna Because you loved me a lui Celine Dion sau I will always love you a lui Whitney Houston, ceea ce, recunosc, (nu!) îmi oferă mie suficientă flexibilitate în alegeri şi diversificări.

(more…)

“va trebui să vii să-mi aduci inima înapoi”, era continuarea replicii originale. Dar nu. Azi nu. Azi, poţi s-o ţii la tine. Ţi-o împrumut. Ţi-o ofer. Oricum, habar n-ai ce să faci cu ea. Ştiu asta. Cel mult, o s-o uiţi pe undeva sau o să mi-o faci zob şi ferfeniţă. Şi… ce? La urma urmei, n-ar fi prima dată. Poate doar săptămâna asta. Şi nici atunci.

Nu ştiu, încerc să-mi amintesc momentul ăla în care ai bătut la poarta sufletului meu cu gândurile sfâşiate, cerând un plasture cu care să-ţi acoperi zgârietura inimii frânte şi nu reuşesc. Mă întreb, uneori, dacă toată întâmplarea aia s-a petrecut vreodată sau dacă, din disperare sau deznădejde, am inventat-o eu, ca să nu mă mai simt atât de goală într-o lume în care toţi par să aibă un trecut de care se-agaţă. Dar apoi dau năvala-n cutia mea cu plasturi şi ghici ce? Lipseşte unul… Ăla cu elefănţei roz şi speranţe fosforescente. Ăla, da, singurul care strălucea când stingeam toate luminile. Îţi sună cunoscut? Probabil că nu. E ăla pe care l-ai aruncat pentru că, ziceai tu, e defect. Nu-i vedeai lumina…

(more…)