Mă confrunt deseori cu situaţii în care mi se impune o ţinută standard, în ton cu profilul evenimentului. Particip la activităţi cu câte un dress-code prestabilit pe care e musai să-l respecţi, ca o dovadă autentică de apartenenţă la contextul cu pricina. Şi, în ciuda faptului că alegerea corespunzătoare a hainelor este considerată a fi un lucru ştiut deja de toată lumea, observ că, pe alocuri, există cel puţin câte unul care, de dragul nonconformismului, iese din toate tiparele gândite şi răzgândite către care se îndreaptă mai toate privirile, mai mereu.

(more…)

Nu ştiu de ce au senzaţia oamenii cuplaţi că, după ce şi-au reunit destinele cu câte-o jumătate, brusc se convertesc într-o altă specie. Ca şi cum s-ar aşeza o barieră între aia pari şi ăia impari, între cei singuri şi cei care au pe cineva. De parcă, brusc, planeta se împarte în două categorii distincte de entităţi între care s-aşază un ocean nemărginit şi rece şi, mai ales, imposibil de traversat. Nu ştiu. Şi, parcă de ce mă străduiesc mai tare să-nţeleg, cu atât mă zăpăcesc mai mult şi mai fără rost.

Ca să stabilim de la-nceput, nu toţi oamenii cuplaţi suferă de mania asta. Doar o parte dintre ei, cu ai căror reprezentanţi m-am întâlnit întâmplător şi care mi-au indus ipoteza că, atunci când eşti single, pur şi simplu nu mai înţelegi nimic din lumea asta. Ca şi cum singurătatea ţi-ar fura minţile. Sau ceva de genul ăsta, cred.

O prietenă cuplată de-a unei prietene care era singură suferea, odată la trei seri, că iubitul ei călca strâmb “fără să-şi dea seama”. Eram prea adormită ca să cer detalii la ora magică (şapte, adică) a istorisirii, aşa că n-am intrat în prea multe amănunte. Cert este că, de fiecare dată când porcul ăla făcea câte-o trăsnaie, iubita lui plângea de la miezul nopţii până pe la trei-patru, apoi punea mâna pe telefon şi-o suna pe amica single să-i oblojească rănile. După câteva ore intense de conversaţii în care iubi era făcut în toate felurile posibile, iar amica se străduia s-o consoleze încât să n-o facă să sufere mai tare, ea, necăjita, ca luminată de zorii zilei, îi spunea, într-o clipă de revoltă lucidă: “eu nici nu ştiu de ce m-am mai obosit să te sun, că tu şi aşa eşti singură şi nu-nţelegi…”.

(more…)

Când am auzit prima dată expresia asta, ea bătea nu către lumea cuvintelor, ci către oameni, într-un context menit să(-mi) demonstreze că ceea ce contează cu adevărat nu se află niciodată la exterior, ci sub bariere pe care numai cunoscătorii se încumetă să le străbată. Și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă e chiar așa de normal să ne aventurăm în subsolurile sufletești ale tuturor celor care ne ies în cale, ca să nu ratăm atlantidele fericirii noastre perechi din neglijență sau superficialitate.

Dilema asta mă bântuie de suficient timp, dar am îngropat-o adânc atunci când am înțeles că deseori în viaţă nici nu e nevoie de oameni cu prea mult suflet. Am așezat lacăte grele la porți pe care le-am închis de nevoie și-am hotărât să învăț cum să fiu și eu ca ceilalți. Ca să nu mai cad, iar şi iar, în încercarea de-a mă înălţa cât mai departe de sol.

Mai întâi am dat greș, pentru că nu am putut să înțeleg de ce oamenii se încăpățânează să facă toate acele treburi care nu le plac. Apoi, am eșuat în încercările mele de a pretinde că sunt cum nu (prea) sunt, că îmi plac lucruri pe care, de fapt, le detest, și că mă fascinează oameni pe care i-am găsit de la început reci și insipizi. Iar testul final, pe care îl pic și acum zi de zi, e acela de a trece cu indiferență peste toate micile bucurii ale vieții, pentru că, argumentez naiv, eu n-am învăţat cum să trăiesc altfel…

(more…)

În cele mai profunde fantezii ale mele despre viaţă, every neibourgh is a friend, vorba celor de la Abba. Oamenii se-nţeleg între ei, nimeni nu se ceartă cu nimeni, toţi se poartă ireproşabil, nu ca la circ ori ca-n alte mahalale lipsite de poezie. Dar, ca orice om care se-ncăpăţânează febril să creadă-n ipoteze roz de-un bonbon greţos de dulce, trebuia să cad suficient de dureros ca să pricep, pentru a mia oară, că nu e loc în lumea asta cusută din interese pentru norişorul meu pufos de vise.

Sunt o idealistă, ştiu. Îmi place să cred că bunul simţ (mai) are (încă) o valoare cu mult peste ce se vinde, cu atâta mârşăvie, la toate colţurile, ştiute sau nu. Şi, fără să mă plâng, spun suficient de convinsă că am avut parte şi de avantaje procedând în conformitate cu nişte reguli pe care mulţi le-ar numi demodate.  Aşa mi-am făcut prieteni… Numai că, din când în când, printre urale şi alte complimente, mi se spune să mă lepăd de el, ca de-un prost obicei căpătat între timp. Să lupt cu orice preţ şi să-mi văd propriul interes. Să trec peste umbra celor care m-aşteaptă cuminţi la cotitură. Să sar cu sufletul suficient de mult în lungime încât să nu m-atingă răutăţile altora. Să mă ridic atunci când, împiedicată, gândurile negre ale altora mă trag, gravitaţional, în mocirle mizerabile.

(more…)

Îi recunoşti uşor. Sunt cei care cred că li se cuvine totul de la toţi şi nu se sfiesc să arate asta. Sunt cei care-ţi reproşează ţie că niciodată n-ai timp de ei, deşi nici ei nu se-nghesuiesc cu iniţiativele. Sunt cei care, cu mâna-n buzunar, caută orice prilej să-ţi demonstreze că, de fapt, orice-ai face, tu eşti de vină, chiar dacă ei n-au ridicat un deget ca să prevină sau să salveze o situaţie de nedorit.

Sunt oamenii care aşteaptă să fie tot timpul căutaţi, deşi ei n-ar pune-odată mâna pe telefon să te-ntrebe ce mai faci. Sunt cei care se dau dispăruţi, dar care sunt convinşi că, atunci când apar în peisaj cu câte-o rugăminte, vor fi rezolvaţi pe deplin, prompt şi gratis eventual.

Sunt cei care nu păstrează alături oameni decât pentru beneficiile cu care vin ei şi, când acestea dispar, se risipesc în vânt ca şi cum nici n-au fost. Sunt cei care se cred buricul universului deşi, să fim serioşi, pe taraba atuurilor lor de cele mai multe ori bate vântul unor superficialităţi acute. Şi lista poate continua, cu încredere, şi cu alte forme fără fond care conturează excesiv de bine mutra personalităţilor lor suprapudrate.

(more…)