Iubesc serialul Dr. House aşa cum îl iubeşte jumătate de planetă. Cu dependenţă. Cu uimire. Cu admiraţie pentru inteligenţa-i dincolo de înţelegere. Cu revoltă pentru atitudinea rece, lipsită de compasiune faţă de pacienţii aflaţi în crize şi suferinţe. Şi, cu toate astea, conştientizez că există, totuşi, câteva lucruri care fac din serialul acesta miraculos doar un serial, ale cărui scene contrastează puternic cu realitatea închisă între uşile albe ale spitalelor.

Cât timp am făcut practică în spital, scene din filmele americane cu doctori s-au prăvălit peste mine ca nişte flash-uri orbitoare. Am trasat paralele şi, uneori, nu am putut să nu mă gândesc că există o fărâmă  suficient de mare de adevăr (cam cât un colţ de pâine, aşa) în mai toate dramele îmbrăcate în halate albe de pe micile ecrane. “The truth is that everybody lies” capătă alte dimensiuni atunci când ţi se-ntâmplă în realitate, iar însănătoşiri, decesuri şi situaţii de urgenţă arată cu totul şi cu totul altfel atunci când se petrec neficţionalizate, pe bune.

(more…)

Nu, serios. O fi 1 aprilie, nu contest, dar asta nu scuză minciunile “nevinovate”, falsele palme, farsele. Şi, dacă tot vorbim despre asta, hai să vă spun o poveste…

Nimănui nu-i plac farsele. Oricât de deschis ar fi, oricât de lipsită de prejudecăţi şi liberă în gândire ar avea mintea, niciun om sănătos de pe lumea asta nu iubeşte să se râdă pe seama lui. Pentru că astfel de circumstanţe nefericite nu fac altceva decât să dezvăluie faptul că suntem, la urma urmei, slabi. Că depindem de cineva sau de ceva anume. Că nu suntem pe atât de puternici pe cât vrem să părem. Că suntem disperaţi. Că stăm prost cu nervii. Şi câte şi mai câte…

Îmi aduc aminte de celebrele farse ale lui Buzdugan. Din cele mai multe am aflat cât de culţi sunt elevii, cât de bine stau la capitolul cultură generală diverşi angajaţi ai instituţiilor publice şi tot aşa. Dar, dincolo de glumiţele astea nevinovate (care demonstrează, în fond, ce popor deştept suntem), am ascultat şi câteva în care soţi amanţi, iubiţi, nefericiţi, şi-au povestit jumătate de viaţă la radio, să-i audă o ţară întreagă.

(more…)

Am primit un mail frumos din care am extras fragmentul de mai jos, cu întrebări răvăşitoare şi, aparent, fără o (singură) replică sigură, categorică, universal valabilă şi aplicabilă la care mă simt onorată să scriu un răspuns, o opinie, ca un soi de… scrisoare.

Aş vrea foarte mult să aud părerea ta despre modul în care, în prezent, se dezvoltă relaţiile inter-umane. După mult timp în care am stat ascuns de exterior şi de oameni în general, acum m-am trezit singur, într-o societate în care daca esti sincer sau prea direct, eşti considerat ori nebun, ori ciudat. Întotdeauna am fost adeptul cuvintelor deschise, sunt destule metode de a polua o conversaţie, măcar să eliminăm minciuna, jocurile, măştile… aparent sunt învechit… acum trebuie să joci mind games, mici jocuri de orgolii (care sună primul, care este indiferent, cui îi pasă mai mult, care pe care domină…). Ce se întâmplă? M-am regăsit în situaţii în care simpatizam o reprezentantă a sexului frumos, şi am considerat că cea mai indicată variantă este sinceritatea. Reacţia a fost de îndepărtare, deşi ştiu sigur că şi ei i-ar fi plăcut compania mea. Nu înţeleg… în ziua de astăzi, cel mai bun adevăr este minciuna?

Aşadar, dragă cititorule, aşez aici, alături de alte, vechi, sincere mărturisiri, nişte concluzii, nişte observaţii, nişte nelinişti dintr-ale mele, dar, te rog, înainte de-a citi, să nu-ţi ghidezi viaţa după cuvintele experienţelor mele ciudate, dureroase, profunde…

(more…)

Am plecat la întâlnire cu gândul amar că mă-ndoiesc, că greşesc, că fac o mare, mare prostie. Aveam un nod în gât şi unul în inimă, şi senzaţia stranie a unei vini pe care o purtam pentru simplul fapt ca mă duc să înfrunt o minciună (un adevăr. O minciună. Un adevăr. Ba nu, cu siguranţă o minciună!…), pentru că-l bănuiesc, suspicioasă, că nu suferă, că e foarte ok, că-l doare-n… că nu-l doare, de fapt, că nu-i pasă, că se simte bine şi că adoarme, probabil, zâmbind, în timp ce nopţilor mele nedormite eu le-am aşezat în cuie dimineţi cu cearcăne şi supradoză de cafea, vise frânte şi-un suflet vlăguit, răscolit, întors pe dos, descusut de chef şi de rost şi de sens…

Am stat cu inima chircită cât un purice. Am străbătut aşteptări lungi şi grele şi apăsătoare în care mă condamnam că am venit, că n-am plecat, că greşesc, în continuare, stând, pentru ca, într-un final, iubitul meu, adoratul meu, cel care îmi turnase până nu de mult texte ameţitor de ispititoare de dragoste, în care-mi explica cu cât regret şi cu câtă durere e nevoit să se despartă de mine, să mă vadă şi să poarte cu bună ştiinţă ca şi cum nu mă vede. Să mă evite intenţionat, să pretindă că nici nu sunt (am fost vreodată?!?) măcar, acolo, deşi am rămas, nu-i aşa?, prieteni. [...]

(more…)