Nu ştiu ce-au oamenii cu toamna. Când încep să bată clopote-a septembrie, ceva ciudat se-ntâmplă cu omenirea şi ipoteze răsar şi se bat furtunos cap în cap, de parcă moartea a-mbrăcat, sezonier, haine de frunze colorat-căzute pe podele de-asfalt.

Eu am observat de-a lungul vremii două tendinţe care se luptă duşmănos una cu alta. Fie vorbim despre belşug şi bogăţie, cu fructe, legume şi recolte-alese din grădini, ca o scuză obosită pentru daunele ce vor veni, fie povestim despre degradare şi moarte, despre uscăciuni şi finaluri, despre iubiri, vacanţe şi zile care pier sub lumina palidă a soarelui stins de septembrie, octombrie, noiembrie. Oricum ai da-o, nu există cale de mijloc. Toate drumurile poleite cu plânsete de copaci trişti duc la melancolie.

(more…)

Nu ştiu, e întotdeauna trist şi greu să vorbeşti despre iubirile alea orientate greşit, unidirecţional, în care doar unul dă, şi celălalt nici măcar nu se sinchiseşte să primească. Sau, cel puţin, mie aşa mi se pare. Mie aşa mi s-au arătat, în toate scenele dezvăluirilor lor incomplete, întotdeauna pe jumătate.

Cunosc pe cineva care suspină de vreun an şi ceva după un el care, de câteva luni bune, şade confortabil şi bine într-o relaţie pe cât de pufoasă, pe atât de serioasă. Şi, în ciuda faptului că el nu dă niciun semn că şi-ar dori să se avânte către alte ţinuturi, iubiri, evadări, ea încă încearcă, cu disperare, să se remarce, să-l aprobe, să fie băgată în seamă.

M-am izbit de multe ori de situaţii în care el, deşi contrazis de toţi, găsea mereu aprobarea la ea. Apoi, în circumstanţe în care el a încercat în repetate rânduri s-o demită dintr-o oarecare funcţie explicându-i, cât se poate de evident, că e incompetentă, am privit aproape consternată cum ea a finalizat cedând oficial, de bunăvoie şi fără să încerce să-şi exercite, măcar, dreptul la replică. Iar apoi, la ceva vreme după ce el a preluat mândru responsabilităţile (şi, mai ales, drepturile) cu pricina, ea l-a încurajat public, lăudându-i nădejdea, competenţa, inteligenţa…

(more…)

Acum vreo două săptămâni mi-am luat de la bibliotecă o carte semnată de-un poet ieşean care se numeşte, simplu, “Iubirea din strada a şaptea”. Am început, cu emoţie, s-o răsfoiesc, păstrând-o mai ales pentru nopţile reci în care orele târzii tânjesc după pauze. Şi după ce-am dat de gustul povestirii, segmentată-n frânturi de gânduri fioros de triste, am decis să las închis între coperţi universul epic otrăvit de griji şi nefericire. Pentru că nu sunt sigură că mai vreau să plâng, ca-n alte dăţi, destinele crude ale altora în care mi-e dat să regăsesc, consecvent, probabil, felii din propria-mi viaţă…

Sunt curioasă, câţi dintre noi au refuzat să mai citească o carte pentru că era prea tristă? Câţi dintre noi au abandonat o lectură, doar pentru că nu mai puteau suporta durerea, emoţia, neîmplinirea? Poate că mulţi. Sau nu. Sau poate că aceia nu vor recunoaşte niciodată.

Sursa foto

Am văzut aseară, la deschiderea grandioasă a anului universitar, o scenă care mi-a îngheţat inima. Acolo, în forfota noului început, am zărit un copil cu sindromul Down însoţit de părinţii care îl supravegheau atent, cu grijă şi dragoste.

Nu ştiu ce m-a impresionat mai tare, faptul că am văzut un om mic şi bolnav zâmbind altfel decât forţat sau faptul că am zărit părinţi obosiţi, cu cearcăne adânci şi încercaţi de reale suferinţe care păreau realmente entuziasmaţi de emoţia pe care o trăieşte copilul lor. Nu ştiu, mărturisesc cu onestitate, care din imagini a stârnit în mine un amalgam de trăiri înmuiate de-o milă fără direcţie. Dar ştiu că acolo, în aglomeraţie, în discursuri, în lumini şi umbre, am concluzionat -pentru a câta oară, oare?!?-, că există, probabil, un echilibru nedrept al vieţii.

(more…)

E cea mai tulburătoare declaraţie. E cea mai tristă mărturisire. E cea mai fragilă trăire, e cel mai instabil adevăr. “I don’t care about tomorrow” e formula prea magică a celei mai păguboase iluzii dintre toate realităţile.

Am găsit, cotrobăind aiurea, cea mai frumoasă reclamă din istorie. Şi cea mai scumpă, totodată. Am regăsit, într-un prea scurt-metraj de două miraculoase minute, o istorie, o iubire, un vis. Şi ideea că cele mai frumoase poveşti sunt acelea care ard doar o clipă, dar din căldura cărora te hrăneşti, apoi, o viaţă întreagă.

(more…)