Poveşti de dragoste
Monday, November 21st, 2011
Când eram mică, obişnuiam să fredonez “ţi-am dat un ineeeeeeeeeeel mare cât inima mea” fără să-mi bat prea tare capul cu dimensiunea obiectului de comparat sau, dimpotrivă, cu cea a organului-etalon. În mintea mea de copil căruia îi suna “cool” lălăiala cu pricina, legătura dintre cele două elementele ale aceluiaşi câmp a apărut mult mai târziu, când dragostea m-a înnobilat cu o declaraţie cu pietricele colorate într-o superbă floricică albastră cu miez strălucitor şi galben. Aveam 14 ani.
De atunci, viaţa mi-a tot oferit ocazii să primesc în dar câte-o mărturisire mută, închisă în accesorii menite să-mi ia ochii şi minţile. Am fost răsfăţată cu fel de fel de piese pe care le port şi acum, amintindu-mi cu drag de oameni care m-au iubit într-atât încât, chiar dacă n-au reuşit să-mi ofere luna de pe cer (aşa cum îmi promiteau criminal de mincinos), au avut grijă să-mi aşeze, gingaş, câte-o steluţă argintie la ureche, ori câte-o inimioară delicată la gât…
