N-am ştiut niciodată cum să-mi păzesc iubirile de ochii pofticioşi ai celorlalte femei. N-am găsit, până acum, metoda care să mă liniştească atunci când câte-o rivală mai blondă, mai roşcată sau mai brunetă decât mine mi-a declarat război, acaparând atenţia frontului iubit. Poate un clopot de sticlă ar fi ajutat, dar mă-ndoiesc, pentru că nici măcar el nu mi-ar fi oferit garanţia că asta ar fi împiedicat, chiar şi pentru o scurtă eternitate, toate încâlcelile care derivă din astfel de intenţii încrucişate.

Aş vrea să nu mă (mai) tem. Să nu mi se mai pară dubios faptul că unele lucrurile sunt prea bune ca să fie adevărate. Să nu mai suspectez tot felul de scenarii care nu mă lasă să dorm doar pentru că am detectat subtilităţi pe care le-am atribuit, din obişnuinţă, unor imoralităţi greu de digerat. Numai că, pe măsură ce-mi propun mai sârguincios să nu-mi mai pese, destinul îmi scoate în cale piste, indicii şi circumstanţe noi, care mă neliniştesc furtunos. Şi zilele mele devin brusc un soi de drum prăpăstios, cu dâmburi de care mă-mpiedic, cu gropi în care cad, după ce urc succesiv pe nişte nişte culmi de pe care mă mai desprind, uneori, în uşoare zboruri efemere.

(more…)

Ea are un zâmbet larg şi tâmp pe faţă. E machiată discret, în culori calde, dar emană nişte raze de soare care nu o lasă să treacă neobservată. E jovială şi drăguţă cu toată lumea, zâmbeşte mereu, spune “mulţumesc” şi “poftim” cu o naturaleţe care-i uimeşte pe toţi cei de la bar. Aşteaptă de câteva minute bune deja, îşi verifică din când în când discret telefonul, de parcă îi e teamă să n-o vadă cineva, şi-apoi îşi reia privirea luminoasă pe care-o protejează de aer cu o închidere de pleoape atunci când soarbe delicat dintr-o cafea în degrade.

N-ai cum să n-o observi. Toate luminile din cafeneaua semiobscură s-au aşezat pe creştetul ei blond făcând-o, astfel, uşor de observat din orice colţişor. E îndrăgostită şi, cel mai probabil, o ştie, dar nu vrea să recunoască, deşi toată lumea şi-ar putea da seama dintr-o singură privire. Dar, dacă mă uit mai bine, parcă nici nu se sinchiseşte să se ferească. În fond, cum ai putea să ascunzi o torţă care te arde frumos pe dinăuntru? Habar n-am. Şi cred că nici ea nu ştie. Că dac-ar şti…

Răsfoieşte concentrată o revistă. Se încruntă uşor, dar pielea i se destinde când clopoţelul de la uşă zornăie gingaş. O privesc captivată şi mă cutremur gândind că-l aşteaptă pe Făt-Frumos cel întârziat, care nu mai vine. O fi rămas blocat în trafic, îmi spun, pentru că nu văd ce altceva l-ar împiedica să nu fie aici – în cafenea, acolo – la masă, acum – cu ea. Dar mă înşel, pare-se, căci micuţa făptură îşi ridică uşor capul dintre pagini şi face un gest fin cu mâna, ca o zână bună care te cheamă să-ţi împlinească o dorinţă, în timp ce două fete se apropie timid. Ea se ridică şi le zâmbeşte arătându-şi gropiţa care-i timbrează, de o viaţă, obrazul stâng, iar nou-venitele se grăbesc s-o îmbrăţişeze.

(more…)

Nu ştiu de ce au senzaţia oamenii cuplaţi că, după ce şi-au reunit destinele cu câte-o jumătate, brusc se convertesc într-o altă specie. Ca şi cum s-ar aşeza o barieră între aia pari şi ăia impari, între cei singuri şi cei care au pe cineva. De parcă, brusc, planeta se împarte în două categorii distincte de entităţi între care s-aşază un ocean nemărginit şi rece şi, mai ales, imposibil de traversat. Nu ştiu. Şi, parcă de ce mă străduiesc mai tare să-nţeleg, cu atât mă zăpăcesc mai mult şi mai fără rost.

Ca să stabilim de la-nceput, nu toţi oamenii cuplaţi suferă de mania asta. Doar o parte dintre ei, cu ai căror reprezentanţi m-am întâlnit întâmplător şi care mi-au indus ipoteza că, atunci când eşti single, pur şi simplu nu mai înţelegi nimic din lumea asta. Ca şi cum singurătatea ţi-ar fura minţile. Sau ceva de genul ăsta, cred.

O prietenă cuplată de-a unei prietene care era singură suferea, odată la trei seri, că iubitul ei călca strâmb “fără să-şi dea seama”. Eram prea adormită ca să cer detalii la ora magică (şapte, adică) a istorisirii, aşa că n-am intrat în prea multe amănunte. Cert este că, de fiecare dată când porcul ăla făcea câte-o trăsnaie, iubita lui plângea de la miezul nopţii până pe la trei-patru, apoi punea mâna pe telefon şi-o suna pe amica single să-i oblojească rănile. După câteva ore intense de conversaţii în care iubi era făcut în toate felurile posibile, iar amica se străduia s-o consoleze încât să n-o facă să sufere mai tare, ea, necăjita, ca luminată de zorii zilei, îi spunea, într-o clipă de revoltă lucidă: “eu nici nu ştiu de ce m-am mai obosit să te sun, că tu şi aşa eşti singură şi nu-nţelegi…”.

(more…)

Dragostea noastră e un curent electric aprins din nişte pustiuri care s-au ciocnit şi care sare întotdeauna de la o oră la alta. Până când mă-ntâlneşti, până când te-ntâlnesc. Şi, atunci, îşi înfrânează forţat căile disperărilor dintre noi şi sare mai lent, o dată cu minutele care curg, desenându-ne pe ceas micile eternităţi petrecute împreună.

Nu ştiu de ce lumea spune că dragostea, în general, nu-i prietenă cu timpul. Uite, când te privesc în ochi, ceasurile noastre nu mai ticăie, la unison. Îşi ascund lipăitul ascuţit al vârfurilor de ac şi tac amândouă, ca să nu împiedice liniştea dintre noi să vorbească. Ce, n-am dreptate? Spune tu, de câte ori ai auzit ceasul vibrând, mormăind, chicotind atunci când m-ai privit adânc în sufletul umbrit de griji grăbite? Niciodată, nu-i aşa?… Despre asta vorbeam.

Odată, dacă-ţi aminteşti, ai încurcat programul de luni cu cel de marţi. Tu ziceai c-ai făcut schimb de tură, dar ai omis să m-anunţi şi… ne-am trezit numărând amândoi aceleaşi ore, din doi în doi. Luni, mi-ai răpit orele impare, şi le-ai făcut jumi-juma cu mine, iar marţi m-ai obligat să-ţi dau două sferturi din gongurile pare, ca să fim chit. Iar miercuri, dacă mai ştii, ai fi vrut să fie iar luni, pentru că nu mai găseai nicio scuză de-mpărţit: trebuia să-ţi revendici toate parele, iar eu toate imparele, fără să ne mai intersectăm pe furiş, dintr-o dulce greşeală asumată din mers.

(more…)

Într-un episod din Anatomia lui Grey, o pacientă moare după ce, încurajată de iubit, îşi neglijează starea şi-aşa precară de sănătate şi sfârşeşte cu o complicaţie care-i aduce, în final, moartea. Ulterior, în ploaie, sarcina de a-i servi vestea iubitului îi revine lui Callie, cea care adaugă, dezamăgit şi disperat, că “nu distrugi ce iubeşti”, atunci când iubitul se-arată şocat de felul în care au evoluat lucrurile.

În primă fază, mi-am zis că, poate, e prea drastică mărturisirea. Poate că e prea mult de digerat o astfel de frază, a cărei conştientizare vine, mereu, mai târziu. Mult mai târziu, dacă ne gândim la iubirile noastre şi nu numai. Dar judecând la rece, mi-am zis că, de fapt, e unul dintre marile adevăruri ale lumii care, dacă ni s-ar arăta la timp, ar putea să-mpiedice multe dezastre şi alţi demoni pe cale să se dezlănţuie furtunos.

Şi, ca exemplu, evoc o poveste dintr-o carte pe care-am citit-o recent şi pe care v-o recomand doar dacă aveţi nervi oţeliţi. În Luni de fiere a lui Pascal Bruckner, din teama de-a nu ajunge să se plictisească unul de altul, protagoniştii escaladează culmile unei iubiri mai greu de înţeles. Numai că, după ce au bifat cam toate modalităţile de-a fugi de monotonie, cuplul se ancorează într-o realitate a celor obişnuiţi şi, astfel, el -crunt pornit împotriva ideii de plictiseală care, în mintea lui, duce inevitabil la epuizarea cuplului- începe s-o distrugă pe ea.

(more…)