Regret vremurile în care femeile nu erau îngăduite să poarte pantaloni. Regret -şi, cumva, mi-ar fi plăcut să apuc, să gust, să trăiesc- timpurile de aur în care ţinuta doamnelor – reprezentată, de obicei, de rochii elegante- constituia o problemă doar prin asocieri cromatice şi învolburate, nefiind vorba mai niciodată de prea multe piese, legături, potriveli care nu se aşază decât după algortimi precişi ori analize vestimentare.

Mă uit des cum blugii ne mănâncă viaţa. În stânga, în dreapta şi mai departe, doamnele şi domnişoarele s-au obişnuit să-şi îngroape posteriorul, picioarele şi formele în textile care, în loc să îmblânzească şi să dea un plus de frumuseţe imaginii în sine, aruncă în mulţime încă un trup gingaş de femeie. Şi remarc, cu tristeţe, că dincolo de cotidian, când seara se lasă cu petreceri, ieşiri şi distracţie, în jurul meselor pline de viaţă, aceiaşi blugi stau cuminţi la datorie, acoperind aceleaşi femei obişnuite de peste zi.

Am învăţat că unele rochii de seară te fac, uneori, să ieşi în lumină. Am aflat (şi mă folosesc de asta cu succes!), că ţinuta te ridică ori te coboară în faţa celor care sunt pregătiţi să vadă în tine altceva decât ceea ce ascund blugii. Am constatat că, pentru a fi altfel, e nevoie, uneori, doar de… puţină bună voinţă şi, musai, o rochie.

Şi dacă sunt feminină, de ce să port blugi?