Încă de la primele cuvinte, am recunoscut stilul unic al lui Cărtărescu de-a reda în pagini puţine idei multe, documentate şi exemplificate, cu care m-am familiarizat încă de când i-am citit binecunoscuta carte De ce iubim femeile. Dintre multele gânduri de actualitate cu care vine acest volum, pe mine m-a impresionat cel mai tare eseul care-i dă şi numele, şi anume Ochiul căprui al dragostei noastre, unde autorul povesteşte despre triunghiul creat de mama lui, fratele geamăn (Victor) şi el.

N-aş putea să spun exact ce m-a sensibilizat, ce m-a emoţionat, ce m-a durut, ce m-a surprins mai tare. Pentru că povestea este, în sinea ei, foarte tristă, întrucât autorul mărturiseşte dureros că fratele său, cel cu care a venit odată pe lume, jumătatea lui din aceiaşi mamă, moare într-o zi, fără nicio explicaţie suplimentară care să-i lămurească pe părinţi. Condamnat să se nască cu sindromul situs inversus totalis (afecţiune congenitală în care toate organele interne toracale şi abdominale sunt aşezate ca-n oglindă -adică inima pe dreapta, plămânii inversaţi etc.- şi în care individul este predispus la infecţii pulmonare ce pot fi, deseori, fatale), este răpus în spital de-o pneumonie pe care o contactase odată cu fratele său. Iar traiul în plin comunism, îmbibat de restricţia privind anumite informaţii, a lăsat în urma lui o dilemă profund dureroasă.

(more…)

E una dintre cărţile cele mai emoţionante pe care le-am citit în ultima vreme şi care aşază, în centru acţiunii, povestea a doi oameni care se iubesc de şapte ani şi care, dintr-o încâlceală de circumstanţe, sunt nevoiţi să se despartă. Pentru că ea pleacă departe, iniţial pentru şase luni, iar el n-o poate urma, în ciuda iubirii puternice dintre ei.

Acţiunea romanului se concentrează pe relaţia de prietenie care se derulează după momentul în care cei doi se despart, oficial, în vagonul-restaurant al unui tren. Încărcată de emoţie, scena redă cu fidelitate, în ciuda aparenţelor, intensitatea dragostei dintre personaje care ajunge să se materializeze, apoi, într-un soi de prietenie strânsă care îi obligă să fie alături unul de altul, la bine şi la rău.

(more…)

Ca să înţelegeţi cum am luat contact cu acest aspect al vieţii cotidiene, trebuie să vă spun că m-am înscris la o nouă campanie lansată de Editura All, numită Cartea Călătoare. (Aşez aici regretul că sunt nevoită să anunţ pe o cale nu tocmai încărcată de lumini, şi artificii, şi extaz -deşi ideea m-a prins!-, dar sper, din suflet, să mă iertaţi.) Aşa se face că marţea trecută (respectiv 17 aprilie), aproape 50 de cărţi au plecat către tot atâţia bloggeri printr-o firmă de curierat angajată să livreze la domiciliul participanţilor materialul de lecturat şi de dat mai departe. (Detalii în ultimul paragraful)

Prin urmare, o săptămână întreagă de vacanţă am aşteptat, şi-am aşteptat, şi iar am aşteptat, de mi s-au lungit urechile, mai-mai o veni şi la mine cartea cerută. Dar, nu vă temeţi, n-a venit. Şi am tânjit pe lângă geamurile spălate de ploaie, urmărind pe grupul de pe facebook cum participanţii anunţau, glorioşi, că le-a sosit coletul.

Astăzi, însă, pe la 12 şi ceva, primesc un telefon. Ca studentul conştiincios care marţi, la prânz, are seminar, resping cu promisiunea că revin. Şi, astfel, pe la 1 şi 20, apelez. Şi sun. Şi sun. Şi mă trezesc cu sunetul clasic al lui “aţi apelat căsuţa vocală a…”. Şi sun din nou, şi iarăşi, acelaşi discurs. 10 minute mai târziu, mă sună el. “Alo! M-aţi sunat…” îmi zice o voce de nene.

(more…)

Treaba asta cu sufletele pereche e un subiect foarte delicat, pentru mine, cel puţin. Fireşte, acest lucru se datorează tot dragostei, şi, având în vedere că teoriile mele se preschimbă-n fum şi cenuşă, date peste cap de la om la om, de la o iubire la alta, de la un eşec la altul, mi-e foarte greu să mă avânt în discuţii despre amoruri ideale, despre zboruri line, despre povestea aceea unică, miraculoasă, iremediabilă şi pentru totdeauna. Pentru că… întotdeauna mai am de descoperit, de aflat, de plâns, de râs, de întrebat, de uitat, de iertat, de mâncat.

Suflete pereche e un volum care trece, în 400 şi ceva de pagini fantastice, prin vieţile unor oameni care, înainte de-a fi un cuplu, sunt cei mai buni prieteni. E o carte fantastică, structurată-n e-mail-uri şi conversaţii digitale care aşază, ca într-un puzzle, nişte visuri moderne, nişte speranţe adaptate, nişte pierderi fireşti. Şi care îţi demonstrează, la final, că mai toate aşteptările sunt răsplătite, chiar dacă recompensa vine târziu.

(more…)

Am să vă spun de la început că nu stăpânesc decât foarte puţine noţiuni teoretice în ceea ce priveşte acest subiect. Dar simt nevoia, într-o lume care confundă tot mai trist, tot mai des, sensuri şi rosturi, să adun şi să aduc aici, în colţul confesiunilor mele, nişte noţiuni care ne-ar putea ajuta să privim, măcar, lumea într-un alt mod, dacă nu s-o înţelegem…

Încep prin a vă spune că, întrebând în stânga şi în dreapta ce e autismul, m-am lovit de multe răspunsuri. Mi s-a spus că e un handicap, că autiştii sunt copiii care nu aud, că-s bolnavi psihic şi tot felul de prostii dintr-astea care nu sunt decât nişte mituri. Prin urmare, ca să mă lămuresc, am pus mâna pe-o carte, Autismul. Teorie şi intervenţie educaţională, de Theo Peeters, aşa că, într-o oarecare cunoştinţă de cauză, vă scriu aici câteva idei verificate şi sigure.

În primul rând, autismul nu este o boală psihică, nu este o psihoză, ci este definit ca o “detaşare de la realitate, însoţit de o predominare a vieţii interioare” (Bleuer). Astfel, cei care manifestă această detaşare, nu reuşesc să atribuie semnificaţii lucrurilor din jurul lor, în ciuda faptului că simţurile lor funcţionează, de cele mai multe ori, bine. Ei nu înţeleg conceptul de om, casă, masă, maşină, cer, iarbă etc. şi, în consecinţă, nu reuşesc să interacţioneze cu cei din jur. E ca şi cum cineva cu care porţi o conversaţie ţi-ar adresa o întrebare pe care nu o înţelegi, şi la care, pe post de răspuns, oferi tăceri violente în semn de protest…

(more…)