Eu sunt o persoana foarte activa, n-am stare mai deloc, imi place (si obisnuiesc) sa colind lumea-n lung si-n lat toata ziua. Cu scaunele nu prea ma iubesc, ele ma fac deseori sa-ntepenesc si asta ma face sa ma simt ciudat, de parca as fi ruginit subit in timpul in care oasele mele s-au sprijinit inerte pe suportul sustinut de picioarele generoase ale pretiosului obiect de mobilier. Dar exista si exceptii de la regula asta, si ea nu ezita sa se manifeste, mai ales atunci cand oboseala se acumuleaza de peste nopti si zile agitate, fapt care ma face sa caut cu disperare drumul inapoi catre ceva “de stat”, cum ar fi un pat, spre exemplu.

Dupa indelungi asteptari si alergari, am ajuns la concluzia ca patul ramane, totusi, punctul de referinta atunci cand vorbim despre odihna. In el ne petrecem (cica) o treime din viata, asa ca, din reflex sau din dorinta de-a avea pe lumea asta un loc confortabil catre care sa ne intindem sperantele istovite de mers, cautam deseori sa ni-l facem prieten bun si comod. N-as putea sa spun ce e mai important intr-un astfel de culcus pufos, asa ca vorbesc deseori despre saltele si perne si plapumioare deopotriva, unele mai moi ca altele, atunci cand se mai atinge, din zbor, subiectul asta. Insa concluzia e una singura: patul e indispensabil unei vieti sanatoase, indiferent ce s-ar spune, mai bun sau mai rau, despre el.

Si daca tot am ajuns la concluzia revelatoare ca patul e locul in care (ar trebui sa) ne simtim bine, eu as aminti si activitatile alea pe care le luam cu noi atunci cand tragem peste glezna umflata a viselor noastre alergate in lung si-n lat plapumioara cu avioane sau cu stele sau cu ursuleti. Si aici trec in revista bataile cu perne care au un alt farmec atunci cand sunt sprijinite pe saltele italiene, fara arcuri care sa incomodeze publicul. Si ar mai fi statul de vorba cu prietenii, jocurile de carti, rontaitul de chipsuri (bine, recunosc, asta nu e un obicei prea sanatos) sau savuratul unui ceai sprijinit de perna, acoperiti pe jumatate, in anotimpuri prea reci, de paturi menite sa-ncalzeasca suflete si discutii si confesiuni parfumate.

Si nu, categoric nu uit de citit, carti sau cursuri, fise sau reviste, brosuri sau altceva. Cititul ramane activitatea de referinta, obiceiul de care n-ar trebui sa se descotoroseasca nimeni, niciodata, jumatatea care ne completeaza odihna, care ne cheama somnul, care ne indulceste visele indemnandu-le sa vina si sa se aseze domoale pe coltul pernelor moi.

Ce ne-ar fi viata fara paturi? Va-ntreb, pe jumatate visand…

Cica seriozitatea-i o chestie asa, mai pentru adulti. Dar noi stim deja cum stau lucrurile cu oamenii mari, ca ei, spre deosebire de oamenii mici, pot uneori sa se-ntoarca (macar cu gandul, daca nu si cu fapta), la copilarie. Iar la cum se poarta uneori unii am putea chiar baga mana-n foc ca n-au depasit unele faze tranzitorii, dar asta-i alta poveste, pentru alta data. Acum am o veste buna: am intalnit un personaj care ma-mbie, ori de cate ori am chef de evadari catre copilarie, sa las totul si, pentru cateva minute, sa am parte de propriul meu moment de relaxare. C-o… acadea.

Chupa Chuck nu e o simpla mascota, asa cum il prezinta cei care l-au “gandit”, ci e intruchiparea plusata simbolic a momentului de relaxare si a faptului ca ar trebui uneori san e amintim ca viata nu trebuie luata intotdeauna foarte in serios. De altfel, daca stau sa ma gandesc bine, nu vad cum ai putea lua viata in serios atunci cand ai in gura o acadea… Nu?

Mie mi se pare un mutunache amuzat cu o filosofie de care chiar avem nevoie. Si, apropos de asta, eu mi-a adus aminte, citindu-i biografia, ca ultima data cand am mancat cu pofta o acadea Chupa Chups era in clasa a VII-a, inainte de-o teza la mate. Stiu ca in entuziasmul meu ii starnisem si pe altii, asa ca la ora cu pricina eram mai mult de jumatate de clasa cu limba albastra si cu un nivel al fricii o idee mai scazut, fapt care ne-a crescut putin performanta si notele. Na, riscul relaxarii, ce sa zic? Important e ca am o amintire frumoasa care s-a trezit acum, odata cu vederea simpaticului plusat si care m-a trimis tinta catre primul magazin ca sa-mi cumpar o acadea. Albastra, musai!

Acum, pentru ca tot am vorbit despre acadele si Chupa Chuck, mai am o veste faina: ca sa marcheze venirea simpaticului personaj in Romania, cei de la ChupaChups.ro s-au gandit sa organizeze un concurs. Tot ce trebuie sa faci este sa intri pe site, sa te loghezi cu contul tau de facebook si sa invarti roata norocoasa a lui Chuck pentru a obtine cat mai multe credite pe care ulterior le poti transforma in cadouri frumoase: 450 de papusi mini Chuck, 45 de huse Chupa Chups si 6 tablete Samsung. Concursul se desfasoara pana la data de 14.07.2013.

Adulti, copii, adulti-copii de pretutindeni, va invit sa intrati, sa participate, sa like-uiti pagina ChupaChupsRomania pentru mai multe noutati. Hai sa redescoperim bucuriile simple ale copilariei, putem? Ca nu cred sa existe om care sa fi fost copil si caruia sa nu-i fi placut acadelele…

In fiecare seara, pe noptiera mea improvizata sta cate-o carte. De curand a stat, pentru a doua oara in viata mea, Panza de paianjen a Cellei Serghi. Am savurat-o ca prima data, intelegand lucrurile altfel acum, fapt care nu schimba totusi sentimentele mele pentru volumul cu pricina. Recunosc, insa, am citit dand naivitatea de la 16 ani la o parte pe ganduri ceva mai mature, mai rationale, in ideea ca voi gasi printre randuri raspunsuri pentru intrebari cu care ma trezesc in gand in noptile tarzii. N-am gasit. Nu constient, cel putin. Asa c-am ramas cu dilemele.

Si cam asa se face ca ma gandeam aiurea, zilele astea, de ce recitim unele carti, desi le stim continutul, le memoram unele citate, le evocam adesea, atunci cand vorbim cu altii mai cititi, mai informati si mai intelepti decat noi, despre lecturi si alte vicii. Asta e una dintre dileme, n-am reusit s-o dezleg, imi spun mereu c-ar trebui sa las prostiile deoparte si c-ar trebui sa citesc mai multe carti care-mi sunt de departe inca necunoscute, dar pacatuiesc frecvent mergand pe o a doua privire. Aaaa, lectura. Tot aia. Tot… Probabil ca e senzatia placuta ca stii ce-o sa se intample, ca imaginea sfarsitului nu e doar o speranta absurda de lumina la capatul tunelului, desi ea straluceste din ce in ce mai tare pe masura ce te apropii.

O alta dilema care nu-mi da pace e nevoia noastra de a inlocui o iubire cu alta, un obiect cu altul, un moment cu altul. Probabil ca nu ne plac golurile, lipsurile, tanjim total si dedicat dupa nevoia de plinatate, dupa sentimentul de confort pe care ti-l da iluzia ca esti intreg, ca din tine nu lipsesc bucati, ca nu curg cioburi care se sparg de asfalt. Ca deasupra crestetului tau e vesnic o umbrela deschisa care sa te apere de ploile vietii si de razele prea puternice ale soarelui. Uneori, daca ai noroc, umbrela s-ar putea sa te apere si de vant. Dar depinde. In fond, viata, ca si cartile, e atat de imprevizibila!… Cine-ar putea spune cu certitudine ce va urma? Numai cine-a citit, numai cine-a trait. Si nici macar acela…

Poate ca nu toate drumurile duc intr-un singur loc, fie el Roma sau altundeva. Si totusi noptile se spulbera-n zori, ploile vin, dezbat si pleaca, lasand cerul intreg soarelui sa-si faca de cap, iar anotimpurile se rotesc, inviind, inflorind, dogorind, murind. Intotdeauna asa, (aparent) niciodata degeaba.

Eu nu prea cred in inceputurile cu data, ora, limita fixa, pentru ca intotdeauna cand mi-am propus sa fac ceva de la data de intai ale unii, ori de luni, ori de la nu stiu care ora fix(!), n-am izbutit niciodata. Imprevizibilul a navalit peste mine si-a trebuit sa ma adaptez. Prin urmare, ma las adesea in bratele intuitiei si fac lucrurile atunci cand simt eu ca trebuie facute, indiferent daca e sau nu un timp cu semnificatie. Mi se pare ca, pentru mine, e mai bine asa, dincolo de rigorile pe care si asa mi le impun, deseori, singurica.

Asa se face ca, dupa ce mi-am insusit o pereche noua de ochelari de soare, pentru ca nu prea am avut curaj sa-i port, i-am tinut mai intai o saptamana intreaga si scaldata de soare pe birou, ca apoi, enervata pana la riduri de lumina prea puternica peste care am dat in toate drumurile mele, sa decid irevocabil ca locul lor e cu mine. Si, drept urmare, i-am aruncat in poseta, unde i-am mai plimbat o saptamana, printre ploi, de data asta, ca vremea n-a prea parut sa tina cu mine. Apoi, inca vreo doua zile, i-am tinut in aceeasi poseta pentru ca, desi era soare, n-am avut curajul sa-i asez pe ochi. Si-acum sa va explic de ce.

Eu port ochelari de vedere de aproape o viata. Rar i-am dat jos in ultimii multi ani. Iar acum, ca sa trec dintr-odata la ochelarii de soare care ma scot din sfera contururilor clare, mi-e mai mult decat dificil. Totusi, eram foarte hotarata sa incerc, doar ca mi se parea ca nu e momentul potrivit. Pana ieri -1 iunie, sac!-, cand am iesit cu mama si cu Adde la cumparaturi si, profitand de prezenta lor, mi-am zis ca e cazul sa fac, totusi, o-ncercare. N-a fost deloc rau, cred ca teama mea era mai mult psihologica, in schimb l-am ratat pe Macku care, politicos din fire, mi-a lansat un salut pe care nu l-am sesizat. Mi-am cerut scuze, am ras pe facebook despre asta, dar intamplarea in sine m-a facut sa realizez ca, vara asta, s-ar putea sa nu fie singura de acest fel. Si de asta scriu astazi aici, in semn de scuze anticipate, pentru ca sunt convinsa ca vor mai exista suficienti oameni pe care am sa-i ratez in drumurile mele -pe jos, mai ales- atat de dese prin Iasiul iubit.

Asadar, daca vreodata ne intalnim intamplator pe strada, iar eu, cu ochelari de soare, cu paru’n vant si cu pasul hotarat trec pe langa voi, fara sa schitez vreun gest, vreo oprire, ceva, sa ma iertati. N-o fac cu intentie, ci pentru ca, pur si simplu, s-ar putea sa nu va vad. Va dau, insa, mana libera sa ma opriti si sa ma trageti de maneca. Asa, n-o sa am nicio scuza!

PS: Dar asa, din curiozitate, mai e cineva in situatia mea? Eu doar intreb…

Anul asta e ciudat, de regula in prag de 1 iunie vorbesc intotdeauna cu entuziasm despre copilarie, dar acum, din miezul prea copt al sesiunii, recunosc ca nu-mi prea vine. Oricat de ispititoare ar fi gandurile care duc catre rauri de ciocolata, catre surprize “imbombonate”, catre jucarii, trasnai marunte, floricele de camp rupte si asezate aiurea-n par, pe umerii mei incercanati de nesomn apasa acum alte poveri, cu alte nume si directii.

Mi-e dor sa fug, sa inalt un zmeu, sa dau buzna intr-o cofetarie si sa spun, sasait, rarait, peltic, pocit, sa vreau si de asta, si de asta si de aialalta, desi stiu ca n-o sa pot manca nici macar o prajitura-ntreaga. Mi-e dor sa ma plimb pe strazi pe care cate-un clovn prea inalt imparte baloane impaturite in forma de floare sau catel. Mi-e dor de-o jucarie de plus, fie el si-un mutunache cat de mic, cumparat asa, doar pentru mine. Mi-e dor. Dar ma spal cu apa rece pe fata, imi mai torn o cafea amara cu lapte, mai intorc o pagina de curs si ma prefac ca-mi trece. Asta e.

Sper, insa, ca azi o sa primesc macar o portie mare de cirese rosii, coapte, parfumate, ispititor de dulci, de iunie. Intr-o fereastra fara curcubeie, fara povesti, fara daruri conventionale, nimic nu m-ar face sa ma simt mai copil decat un kilogram de cercei rosii, proaspat culesi din gradina, numai buni de asortat cu vara asta splendida care se-asterne dincolo de geam…