Ştiţi vorba aia cu facerea de bine, nu? Ei, dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, părerea mea e că nu-i degeaba. Ascunde câţiva ani de cercetări laborioase bazate pe observaţii proprii care, deşi necertificate de americani, sunt aprobate de popor şi evocate atunci când vine vorba despre faptă şi răsplată.

Sunt clasice deja situaţiile în care tu ajuţi pe cineva, iar persoana respectivă, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă, te uită ca prin minune, de parcă cineva i-a flash-uit ireversibil memoria. Şi e dureros, recunosc asta cu siguranţa omului care s-a fript de multe ori, dar face parte din mecanismele după care lumea asta s-a obişnuit să funcţioneze, fie că ne place sau nu. Drept urmare, acesta este şi unul dintre motivele pentru care prietenii se dezleagă, prea peste noapte câteodată, deşi nimeni n-ar fi zis.

Din acest motiv, eu încerc, pe cât posibil, să mă recompensez faţă de cei care s-au dovedit de-a lungul timpului dornici să mă ajute. Fie că o fac acum sau mai târziu, conştiinţa nu-mi dă voie las datorii neachitate, pentru că aşa mi se pare onest şi firesc, cu atât mai mult cu cât cei care mi-au oferit sprijinul lor necondiţionat nu mi-au cerut-o niciodată. Şi am apreciat asta, ca o dovadă de sinceritate şi prietenie, dincolo de alte interese, atât de des practicate.

Mă deranjează, însă, la culme oamenii care te ajută astăzi cu ceva minor şi care-ţi scot ochii o viaţă întreagă pentru asta. Oamenii care încearcă să te facă să te simţi îndatorat lor până la cer şi înapoi, deşi efortul pe care l-au făcut ei pentru tine este aproape neînsemnat şi, poate, oferit gratuit, fără solicitări insistente, repetate. Şi care, pe deasupra, au grijă să spună lumii întregi că ţi-au dat şi-au făcut, exagerând peste putere, şi că tu, nerecunoscător, le-ai întors spatele, lăsându-i pe ei cu ochii în soare…

Paradoxal, oamenii ăştia primesc consolări, infinit de multe chiar. Li se spune ce oameni extraordinari sunt, că nu trebuie să pună la suflet, că toate or să li se-ntoarcă. Şi, într-adevăr, li se-ntorc. De cele mai multe ori, ce vine înapoi nu e nimic de bine, pentru că există, pe undeva, o balanţă care drămuieşte legea compensaţiei şi care, din când în când, se mai şi echilibrează. Numai că, până atunci, chestiile astea cu “ţi-am făcut şi tu n-ai apreciat” se uită, şi-ncepe altă plângere, împotriva sorţii, care le-aşază numai piedici în calea către propriul succes.

Din punctul meu de vedere, nu te lauzi cu un bine făcut, cu o circumstanţă pe care-ai tolerat-o călcându-ţi pe inimă. Pentru că viaţa nu e dreaptă nici atunci când alţii sunt ridicaţi prin forţele altora, dar nici atunci când noi ne aşezăm propria ascensiune pe ceva pe care noi îl numim noroc, cu înfăţişare şi nume propriu de persoană care îţi întinde o mână la nevoie aşa cum se-ntâmplă, inevitabil, uneori. Păcat, însă, că majoritatea văd doar paiul din ochiul vecinului, ignorând în totalitate bârna din faţa propriilor ochi.

Tags: fapte bune, nerecunoştinţă, oameni, recompensă

This entry was posted on Wednesday, August 15th, 2012 at 11:15 and is filed under Scrisoare. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.