Păreri personale
Am auzit o poantă bună zilele astea: cineva cunoscut, la care nici cu gândul nu gândeam că ar fi în stare să facă aşa ceva, mi-a atribuit -în absenţă!- apelativul “proastă” şi şi-a argumentat decizia prin simplul fapt că, citindu-mă, nu mă poate înţelege. Iar eu, confuză, n-am ştiut dacă să plâng sau să râd. Am ales, totuşi, varianta din urmă, gândindu-mă că mărturisirea cu pricina spune mai multe despre persoana care a delegat eticheta, decât despre mine, cea condamnată la o sentinţă atât de nemiloasă.
Eu am trecut demult de faza aceea sublimă în care cineva îţi adresează un cuvânt urât, iar tu te consumi cu totul, ca să-i dovedeşti bovinei că nu eşti defel aşa cum ţi-a spus. Dar, trebuie să recunosc, hohotul de râs pe care l-am dăruit lumii întregi la auzul poveştii mi s-a părut nefiresc şi puţin ieşit din comun. La urma urmei, cineva cunoscut (şi până nu demult drag…) are o problemă şi, în loc s-o rezolve, o aruncă-n ograda altuia, iar asta mi se pare, de departe, o formă gratuită de răutate şi de lipsă de… moralitate. Nu-i frumos. Nu se face. Dar… ce ştiu eu?!…
Am renunţat demult să mai fac lucruri doar ca să le dovedesc celorlalţi că pot, contrar neîncrederii lor în mine. Pentru că am ajuns la concluzia că oamenii care nu dau doi bani pe tine nu vor recunoaşte în veci (din aroganţa, prostia şi mândria pe care ei nu, categoric nu le posed) că ai reuşit să le dărâmi judecata răutăcioasă. Iar ca să reuşeşti cu adevărat, e nevoie de mai mult decât dorinţa de a-i oftica pe ceilalţi. E nevoie de pasiune, de ambiţie, de muncă şi de convingerea că tot ceea ce faci te mulţumeşte deplin, puţin câte puţin. Altfel, n-are niciun rost.
Accept critici şi încerc, pe cât posibil, să învăţ din ele. Măsor în cifre, statistici şi puncte omul care sunt astăzi şi mă străduiesc jubilând între suficient-insuficient să progresez ca să combat statul degeaba, într-un singur loc. Dar îmi rezerv dreptul de-a şti cine sunt şi de-a acţiona în cauză, ignorând remarci negative referitoare la propriul stil trasate de oameni certaţi evident cu esteticul, cuvintele răutăcioase lansate la adresa mea de către oameni care nu ştiu, spre exemplu, să scrie corect româneşte şi alte apelative asemenea, pe cât de jignitoare, pe atât de inutile, contradictorii, întâmplătoare.
Oamenii ocupaţi au treburi de făcut, deadline-uri de îndeplinit, se-agită, fac ceva, greşesc, cad, se lovesc, se ridică, învaţă din asta şi merg mai departe sau nu învaţă din asta şi mai cad şi altă dată, din aceeaşi cauză. Ceilalţi, însă, independenţi de activitate, caută nod în papura vecinului, că doar trebuie să îşi umple şi ei timpul cu ceva, nu-i aşa?
August 8th, 2012 at 15:38
Urât!
)
Acum depinde și de la cine ai aflat și dacă informația este adevărată
August 8th, 2012 at 22:44
Am aflat dintr-o sursă sigură. Am citit, adică, foarte negru pe alb.
August 9th, 2012 at 00:21
Draga Alexandra,
Subiectivitatea cu care atribuim definitii termenilor ar putea devia cu greu pe cineva de la concluzia ca prostie inseamna de fapt sa crezi ca prost e cineva pe care nu il poti intelege. Si totusi, pot sa justific pe cineva care afirma asta cu gandul ca poate.. s-a exprimat stangaci. Nu toti oamenii au aceeasi dexteritate in a alege cuvintele potrivite, iar asta mi-a creat mie un pretext pentru a-ti spune ceva ce voiam de mult. Nimeni nu poate nega ca a imbraca cliseele si truismele in cuvinte pretioase, cu atitudinea superioara si pseudoacademica in felul in care o faci tu e de un ..penibil deloc subtil si foarte transparent pentru oricine, indiferent de vocabularul si de usurinta cu care manipuleaza cuvintele. Probabil ca ceea ce te-a frapat pe tine a fost ipocrizia cuiva care te-a facut sa te atasezi de el/ea, insa dincolo de asta, ii admir subtilitatea cu care a receptat aerul acesta de cliseu care se degaja din ceea ce gandesti mai intai si deci, din ceea ce scrii. Si asta ma determina sa ma intreb si sa te intreb.. de ce scrii? Pentru cine scrii?
August 9th, 2012 at 05:32
Arina, în general, eu obişnuiesc să-mi argumentez ideile, ca să nu las loc de interpretări, iar în cazul în care acestea apar, mă străduiesc să le lămuresc. În ceea ce priveşte circumstanţa pe care am descris-o eu, îţi spun că am luat-o ca atare, scrisă negru pe alb, pentru că nu-mi place să pun preţ pe cuvintele purtate de colo, colo. Apar devieri. Iar în ceea ce priveşte părerea ta vis-a-vis de mine (atitudine şi limbaj), ţi-o respect, dar nu sunt de acord cu ea. Consider că, uneori, cea mai mare greşeală pe care o fac e aceea că am tendinţa de a-i trata pe cei din jurul meu la acelaşi nivel la care sunt eu şi, frecvent, o parte mă dezamăgesc. Pentru că ei ajung să dovedească faptul că nu se ridică la nivelul meu. De aici, probabil, impresia pe care ţi-ai creat-o.
Cât despre limbajul pseudoacademic, eu nu am căutat nicio clipă să vânez cuvinte mari doar ca să par ceva ce nu sunt. În fond, blogul ăsta se vrea unul pentru oameni obişnuiţi. Doar pentru că mai arunc şi-un ochi în dex, asta nu cred că mă face penibilă.
Scriu în primul rând pentru mine, pentru că îmi place să fac asta. Şi, apoi, scriu ca să învăţ ceva din toate lucrurile pe care le înşir aici, având în vedere că uşa culcuşului meu virtual e deschisă oricând, oricui. Şi mai scriu pentru oamenii aceia extraordinari pe care i-am întâlnit, de-a lungul timpului, în online, şi de care mă leagă, de la-nceput, cuvântul scris.
August 9th, 2012 at 09:34
dacă nu te (mai) înțelege e vina ta?
OMFG, cine e prostul?
August 9th, 2012 at 09:36
….și cel mai important – de ce să fie un prost? e musai? e doară o schimbare de opinii, de păreri, de gusturi….. nu ne mai înțelegem? ok, „unsubscribe from blog” și „la revedere, n-am cuvinte!”
P.S. lipsește un buton de editare comentarii…
August 9th, 2012 at 10:04
Draga Arina, prea luminata academiciana, spune-mi si mie unde scrie ca un blog trebuie sa fie de nivel academic, unde scrie ca un bloger trebuie sa fie academician? Omul scrie ce vrea si cum vrea pe blogul lui. Daca nu iti place stilul, e simplu, nu mai citesti. Ai fost impertinenta si penibila pentru ca, spui tu, de mult timp stateai sa o prinzi pe Alexandra la cotitura.
Of, ce enervanti sunt oamenii cu stilul asta, cu aere de evaluatori, de critici consacrati. Bineinteles ca la intrebare “de ce?”, care este una stupida de obicei, m-am amuzat copios.
August 9th, 2012 at 10:50
buton de like pentru comentarii, se poate? că-mi plăcu Maxim de Emilian!
August 9th, 2012 at 13:56
“Dragă Arina” (ca să folosesc un ton la fel de ipocrit ca al tău, că doar așa m-ai putea înțelege), probabil ești afectată de prea multe lecturi online de genul Click, Cancan, Libertatea, etc și începi să simți o anume oboseală intelectuală când intri aici pe blog și citești articolele Alexandrei (deși, hei! nu te obligă nimeni)(a fost prea lungă fraza? reușești să ții pasul?). Apreciez efortul tău de a încerca să înveți niște cuvinte noi folosindu-le aici (subiectivitate, dexteritate, clișee, truisme). Sper să reușești în timp să-ți dai seama că oamenii se exprimă diferit, pentru că și ei sunt foarte diferiți. Pe unii i-ai putea acuza de falsitate, dar nu e cazul Alexandrei (asta e, am avantajul de a mă fi întâlnit cu ea față în față și de a fi stat de vorbă).
În final, mă amuză persoanele (ca tine și ca aia care a folosit apelativul ”proastă”) care aruncă propriile defecte în ceilalți. Sunteți jalnici, oameni buni, jalnici! Dacă de exemplu iei o carte a lui Patapievici și citești și nu înțelegi nimic, nu înseamnă deloc că e prost Patapievici. Nu înseamnă nici că tu ești prost. Înseamnă doar că nu înțelegi și învață să faci diferența! Pui mâna pe dicționar și te chinuiești și citești până înțelegi. O să ieși cu mult mai în câștig decât să zici că Patavievici e prost și să arunci cartea.
PS: sper că nu ai înțeles că punem aici egal între Patapievici și Alexandra.
August 9th, 2012 at 15:34
Mie nu-mi place scandalul dar observ ca in online prinde foarte bine. Si e pacat pentru ca textul asta avea alte referiri si trimiteri iar commentariile n-au nici o legatura cu realitatea. Nu ma intereseaza absolut deloc daca randurile scrise mai sus si-au atins sau nu scopul insa clar caracterul agresiv starneste multe opinii de tot felul, care uneori deviaza de la subiectul principal…
August 9th, 2012 at 15:53
N-o cunosc pe Alexandra mai mult decat la nivelul la care am schimbat exact 2 replici la un workshop iar la articol am ajuns dintr-o oarecare intamplare. Asta ca sa se inteleaga din start ca nu am vreun motiv anume sa-i iau apararea, dar comentariul Arinei m-a facut sa nu pot sa tac.
Arina, fara a avea ceva personal cu tine iti spun ca ai face o cariera stralucita in politicul romanesc. O acuzi pe Alexandra exact de ceea ce faci tu. Eu una, n-am inteles de ce si pentru cine ai scris tu comentariul acela si m-am concentrat puternic sa imi dau seama ce ai vrut exact sa zici (e posibil sa nu ma duca prea mult capul, dar primul lucru la care m-a dus gandul citindu-ti comentariul a fost aceasta piesa: http://www.youtube.com/watch?v=O8YnwaxwG4o)
Iar un raspuns la intrebarile tale (de ce scrii?Pentru cine scrii?), desi ti la dat si Alexandra si pastrand proportiile l-ai putea gasi aici:
“- De ce scrii?
- M-am intrebat si eu. Exista atatea carti, sunt pline anticariatele, bibliotecile si librariile. Unele zac prin depozite cu anii, le mananca soarecii, praful, si nu le citeste nimeni. Poti sa le cumperi, pe unele, la un pret derizoriu. Fara sa cheltuiesti prea mult, iti umpli geamantanul. Ti se spune si “multumesc” pana la urma. Asadar, ce-ti mai trebuie sa scrii tu insuti? te intrebi. Sa-ti pierzi atatia ani de viata, cand o simpla vizita intr-o librarie te poate scuti de orice efort? Si pe urma, intr-o lume in care au existat Dante, Homer, Shakespeare, Dostoievski, ce se mai poate spune? Razboiul troian a fost povestit. Inutil sa-l luam de la capat. Istoria lui Hamplet e cunoscuta. A fratilor Karamazov, de asemenea. Nici povestea lui Faust nu ne-a mai ramas. De altfel, Goethe insusi ar fi zis, se pare, odata: “Daca as fi stiut cate carti mari exista in lume nu m-as fi apucat sa scriu, as fi facut altceva”… Intotdeauna se intampla astfel. Cand suntem tineri nu ne dam seama. Apoi, intr-o zi , ne dam seama, dar e prea tarziu. Nu mai stim sa facem altceva… Ma consolez cu gandul ca exista cineva care in mod sigur nu poate renunta la cartile mele.
- Cine ?
- Eu insumi.
- Glumesti?
- Nu glumesc deloc. Un autor ajunge sa depinda intr-un fel de cartile sale. Doreste sa si le merite sau sa le traiasca, iar asta il schimba uneori.
- Crezi, asadar, ca un scriitor poate scrie doar pentru sine?
- Nu, asta nu. A vorbi nu inseamna nimic fara dorinta de a fi ascultat. Literatura e, de fapt , un proces. O parte a Judecatii de Acum.”
POLEMICI CORDIALE – Octavian Paler
O zi frumoasa tuturor!
August 10th, 2012 at 05:04
Marian, Emilian, Sebastian, vă mulţumesc pentru intervenţii şi pentru fidelitatea cu care mă susţineţi.
Eu nu mi-am propus ca discuţia să ajungă aici, dar mă bucur că am făcut-o pentru că fragmentul pe care l-ai scris, Maria, e unul pe care nu-l cunoşteam şi care se potriveşte mănuşă concepţiei mele despre scris. Îţi mulţumesc şi bine-ai venit!
August 10th, 2012 at 10:27
Nu ai pentru ce. Sa-i multumim lui Octavian Paler ca a existat si ca a scris.:) Bine te-am gasit.
O zi minunata, mult spor si inspiratie in continuare!