Fac parte din tagma celor care se încăpăţânează să iubească dimineţile, fie că ele încep la 5 cu o cafea de la chioşcul din staţie, fie că ele se desfăşoară acasă, citind ceva bun şi savurând aceeaşi licoare magică. Pentru aburul proaspăt care se ridică din cană. Pentru că ziua devine, astfel, mai lungă. Pentru plecările de-acasă, pentru întoarcerile din zori. Pentru răsărit. Pentru lumină. Pentru lucrurile care m-aşteaptă, dincolo de praguri familiare sau străine, să le fac. Nu mă plâng de luni, de marţi, de vineri, de week-end, pentru că am înţeles, într-un fel brutal şi (mult prea) devreme (cum altfel?!), că există lucruri mai importante în viaţă decât să aştepţi să treacă timpul.

Am ajuns la concluzia că e foarte important felul în care îţi gestionezi gândurile de peste zi. Cel mai adesea, ceea ce ne dictează mersul limpede ori anapoda al lucrurilor de mâine, e fracţiunea aceea de cuvinte nerostite cu care adormim seara şi care ne revine în minte odată cu alarma care sună. “Am avut o zi groaznică”, spunem deseori obosiţi, supăraţi, dezamăgiţi, în timp ce toate celulele corpului nostru adorm băltindu-se în mări de pesimism stătător şi rece. Şi, apoi, ne trezim dimineaţa trăgând de noi ca de nişte animale fără vlagă, bombănind ascuns că “iar o luăm de la capăt”. Şi, uneori, printre rânduri care se repetă, ne-ntrebăm de ce nu suntem fericiţi…

(more…)

E un făcut. Fie că vrei, fie că nu, noul trend dictează ca, în vacanţe, să mergi împreună cu partenerul, unde să petreceţi un “timp de vis” (sintagma nu-mi apaţine, e mai de pe net, aşa).

Părerile sunt împărţite. Dacă ai 14 ani şi citeşti reviste pentru adolescenţi, acolo, fireşte, nimeni nu te va încuraja să mergi cu prietenul la mare, la munte, oriunde. Speranţa că părinţii îşi vor finanţa odraslele să citească publicaţiile cu pricina le interzice, cumva, editorilor să îndemne la aşa ceva. Nu e etic. Nu se cade. Dar, pentru orice eventualitate, ţi se pune în vedere posibilitatea unei iubiri de-o vară, a unei aventuri despre care iubitul tău ar fi indicat să nu ştie, la 14 ani, da. (Cică ăsta-i targetul…)

Eu nu mai am de multă vreme vârsta la care să mă încred orbeşte în fanteziile astea ieftine, adolescentine, aşa că mă gândeam zilele astea că sunt undeva la mijloc, între separat şi împreună. Din nou, exemplele din jur şi-au pus amprenta asupra viziunii mele neclare despre viaţă şi, implicit, vacanţă, iar asta mă face să cântăresc, cu argumente pro şi contra, decizii viitoare.

(more…)

Am participat sâmbătă la o prezentare susţinută de Vali Ciacâru care ne-a vorbit, pe-ndelete, despre Elance, o platformă bine-gândită pentru cei care vor să fie proprii lor şefi.

Recunosc, auzisem despre Elance, odată am şi intrat, dar am simţit că-mi cam prind urechile şi-am abandonat explorarea. Acum, după ce-am primit o serie de informaţii care mi-au răspuns la întrebări, am constatat că site-ul are o structură bine pusă la punct care facilitează cu brio colaborările dintre angajat şi angajator.

La fel, am concluzionat că freelancing-ul nu se mulează deocamdată pe priorităţile mele, dar faptul că Elance.com oferă posibilitatea construirii elaborate a unui profil care devine cartea ta de vizită mă face să-l recomand celor interesaţi. Mi-a plăcut faptul că există o serie de teste care îţi pot arăta ţie, ca freelancer, dacă într-adevăr ştii ceea ce pretinzi, la fel cum apreciez şi metodele de feed-back care îi pot orienta pe cei interesaţi de noi colaborări.

(more…)

Pe Vlad Iftime l-am cunoscut în timpul primei vizite la Moşia Cai de Vis şi i-am apreciat, la fel ca toată lumea, talentul de-a ţine cu răsuflarea întretăiată o mână de oameni pentru care umorul nu înseamnă, întotdeauna, acelaşi lucru. Poveştile lui ne-au făcut să ne descreţim frunţile şi să râdem în hohote, iar eu l-am admirat pentru sinceritatea şi pentru naturaleţea cu care a reuşit să facă asta.

Zilele trecute am aflat că Vlad e, pe lângă persoana energică, deschisă şi veselă, un om cu un suflet foarte mare. De câteva luni, el a devenit “atletul vegan raw” -adică meniul lui presupune să consume doar mâncare vegetariană şi crudă- şi se antrenează intens pentru Transmaraton, o cursă de 21 de km pe Transfăgărăşan, pe 8 septembrie, pentru o cauză nobilă: să stârngă bani pentru copiii bolnavi de cancer de la Centrul de Excelenţă în Îngrijire Paliativă Hospice Casa Speranţei.

Am ales să-l susţin pe Vlad pentru că, dincolo de faptul că şi-a schimbat stilul de viaţă pentru aceşti copii, aduce în atenţia noastră acelaşi mesaj pe care-l auzim atât de des, în ultima vreme: acela că, dintre toate bolile din lume, cancerul este una dintre cele mai nemiloase. Iar copiii, nevinovaţi şi neputincioşi în faţa unor astfel de obstacole, merită să fie protejaţi şi alinaţi, atât cât se mai poate face ceva pentru ei pe lumea asta nedreaptă.

Apelez la voi şi vă rog să susţineţi, să donaţi sau să daţi mesajul mai departe. Orice ajutor contează. Şi, dacă putem face bine, de ce nu?…

PS: Pentru cei care vor susţine financiar această cauză, Vlad va organiza o petrecere la Moşia Cai de Vis.

Am primit acum două zile în poştă această mirifică invitaţie personală în care mi se aduce la cunoştinţă faptul că pot să primesc o cafea gratis şi-un covrig degeaba, drept “mită neobrăzată”, pentru că, odată cucerită de respectivele delicateţuri, voi deveni garantat un client fidel.

Recunosc, pe mine nu m-au cucerit cu pliantul. Doldora de greşeli gramaticale, inteligenţa mi-a fost, în mod vizibil, insultată. Cumva, am simţit că cei care se ocupă de partea asta au considerat mai importantă esenţa mesajului (o cafea şi-un covig moca), decât maniera în care pliantul impresionează (sau nu) publicul ţintă. Mă gândesc, totuşi, că într-un cartier de pensionari, acest aspect -al unei redactări corecte, adică- are mai puţin importanţă, aşa că, poate, problema nu e aşa de gravă.

Public aici, pe riscul meu, “invitaţia personală”, cu însemnele roşii ce marchează greşelile de gramatică şi ortografie şi îmi asum, pe viitor, decizia acestei firme de a alege să nu colaboreze cu mine, dacă vreodată vor dori să-şi realizeze o campanie în online.

(more…)