Cred că numele face parte din categoria lucrurilor care trebuie gândite cu mare precizie atunci când situaţia o impune. Fie că e vorba de propriul copil sau de un proiect căruia trebuie să-i oferi o etichetă, alegerea finală trebuie să se potrivească mănuşă din toate punctele de vedere, pentru că altfel rişti să nu te regăseşti în propria-ţi identitate creată.

N-am conştientizat foarte tare asta, până când n-a trebuit să-mi aleg numele blogului şi, ca să mă scutur de efortul de-a sintetiza combinaţii, idei, forme de gând şi de inimă, am hotărât să m-ascund sub cupola propiului nume care face dovada deschiderii mele către lumea digitală. Pseudonimele m-ar fi ajutat, e-adevărat, dar oscilările în bolul cu nume de fructe şi asocieri întortocheate de personaje fictive m-au făcut să simt că-mi trădez originile literare, aşa că, pentru a nu supăra pe nimeni, mi s-a părut onest să-mi iau inima-n taste şi să m-afişez cu numele-n societate. Până acum, n-am regretat niciodată că blogul nu se numeşte Lorelai, Cireşica, Piersicuţa, Iepuraş ori altfel.

Mă amuză, însă, inconştienţa cu care unii părinţi aleg, pentru pruncii lor, nume răsărite în context ca nuca-n peretele proaspăt vopsit. Iar fenomenul în sine e cu atât mai interesant cu cât viitorii posesori de moştenitor aleg pentru juniorii autohtoni identităţi cu iz de dincolo de graniţă, în aşa fel încât dau naştere la asocieri dubioase care întrec orice imaginaţie. Francesco, Cristiano, Mario, Riccardo, Stefano, aşezate lângă Gheorghe, Stan, Ghiţă, Georgescu etc. (aici, o listă a celor mai populare nume de familie româneşti) fac deliciul angajaţilor de stat care se-ocupă cu hârţogăraie şi papetărie.

Eu susţin cu tărie că numele ar trebui să te reprezinte într-o oarecare măsură. Dintr-un punct de vedere poate desprins de realitate, îmi place să cred că astfel de alegeri se fac în momente de inspiraţie care dictează, de la sine, identităţi predestinate către personalităţi asortate. Şi nu o dată mi-a fost dat să aud poveşti despre momente cheie în care părinţi nehotărâţi au preschimbat liste întregi de nume şi indecizii într-o alegere la care nici n-au gândit şi care s-a potrivit, fără efort, de la sine…

Zilele astea, caut un nume tânjind, de fapt, sub acoperire, după un gram de inspiraţie revelatoare.

Tags: Alexandra Bohan, brand, copii, identitate, nume, părinţi

This entry was posted on Monday, June 25th, 2012 at 00:24 and is filed under Scrisoare. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.