Aşez aici, matinal şi stins, dezamăgirea mea de după alegeri. Aştern aici, în cuvinte pe care le vreau optimiste, gândul că, iarăşi, am ratat şansa de-a duce la bun sfârşit o schimbare. Şi încerc, din firmituri, să adun forţe noi şi proaspete pentru toate cele pe care va trebui să le-ndurăm încă 4 ani de-acum încolo.

Mi se pare absurd, trist şi nedrept. Am plecat ieri dimineaţă de acasă cu speranţe o mie că, de data asta, votul meu şi-al altora va preschimba miraculos soarta oraşului şi va răsturna lucrurile în bine. Am deschis buletinul de vot şi am ştampilat nu cu ură, nu cu ciudă, ci cu încrederea că mai există o şansă pentru un viitor pe care-l vrem, veşnic, mai bun.

Astăzi, însă, încrederea mea se prăbuşeşte domol, şi-n locul ei mă bântuie o senzaţie acută de repulsie. M-am dus la vot pentru că-mi pasă, pentru că am crezut într-o schimbare care să îmi facă şi mie bine ca apoi şi eu, la rându-mi, să pot să fac bine celorlalţi. Dar, nu. Din păcate, mulţimile au prioritate, indiferent de ce votăm noi, ăştia de suntem, cică, viitorul…

Pricep din ce în ce mai des că societatea asta ne pierde, rând pe rând, pe noi toţi, ăştia tineri, şi prevăd că nu ne vor (re)câştiga prea curând… Nu aşa, cel puţin.