La Iaşi zilele astea are loc Festivalul de Teatru – Dar Iaşi. Astfel, prin nişte sponsorizări miraculoase, organizatorii au reuşit să aducă pe marile scene ale oraşului nişte piese senzaţionale, jucate de nişte oameni extraordinar de talentaţi, la care accesul e permis pentru un bilet cu un preţ de nimic: 5 lei… În seara asta, la Luceafărul, m-am dus să văd o piesă fantastică, pe care v-o recomand din inimă.

M-am hotărât să devin prost e o piesă a oamenilor deştepţi care, într-o zi, simt că nu se mai potrivesc în realitatea din jur. Şi, în consecinţă, peste ei năvăleşte nevoia de evadarea din inteligenţă, care este exemplificată prin trei procedee aparent simple şi foarte la îndemână: alcoolismul, sinuciderea şi robotizarea, ca formă de supravieţuire.

În cazul protagonistului nostru, alcoolismul e privit ca o teorie care, înainte de-a fi trăită ca atare, se impune printr-o cunoaştere absolută. Faţă în faţă cu un reprezentat al celor care servesc băuturi etilice (şi care le şi cunosc, de altfel), ideea de studiu şi de înţelegere deplină înainte de-a consuma şi trăi intens tot ceea ce oferă alcoolul apare ca o piedică rigidă în faţa dorinţei personajului de a deveni părtaş la astfel de euforii. Prin urmare, el este “alungat” către alte orizonturi care ar putea să-i ofere ceea ce-şi doreşte cel mai mult: fericire.

Sinuciderea, prezentată sub forma unui curs musai de urmat -ca urmare a interacţiunii cu un personaj care povesteşte cum, dintr-o dragoste neîmplinită, a încercat fără succes să-şi curme viaţa de trei ori-, vine la pachet cu o lecţie de morală şi cu un diagnostic dureros de real: toţi cei cărora le-a fulgerat vreodată prin minte gândul acut al morţii sunt suferinzi. Şi, fie că vrem s-o recunoaştem sau nu, toţi am făcut asta, măcar o dată. Pentru că purtăm cu noi cancere de suflet, leucemii amoroase şi alte patologii strâmbe, chinuitoare, apăsătoare pentru care, în situaţii limită, nici măcar morfina nu aduce vreo alinare.

Robotizarea, ca alternativă finală la integrare într-o societate industrializată, presupune să faci tot ceea ce fac ceilalţi, fără să gândeşti. Să tastezi mecanic, să iubeşti mecanic, să acţionezi la comandă şi să găseşti, forţat, satisfacţia în asta. Numai că, personajul nostru, om inteligent, nu reuşeşte să înţeleagă de ce…

De-a lungul piesei, mi s-au amintit nişte adevăruri pe care, din alte preocupări, le-am uitat, le-am omis. Spre exemplu, că unele prietenii mucegăiesc, pentru că le expiră termenul de valabilitate şi, dacă n-ai grijă, încep să pută. Că fericirea nu se găseşte-n alcool, ori moarte, ori în ceea ce credem noi că-i face pe alţii fericiţi, doar pentru că, din exterior, existenţa lor pare mai simplă. Că nu poţi să negi cine eşti şi să te lepezi, într-o clipită, de toate lucrurile care te fac special. Că diferit nu înseamnă, întotdeauna, rău şi nu te privează, automat, de fericire.

Şi-am mai învăţat (sau mi s-a reamintit), în seara asta, că nu e suficient să fii doar prost sau doar deştept ca să fii fericit. E nevoie doar ca, uneori, cineva care-ţi seamănă să-ţi amintească cine eşti şi ce poţi cu adevărat. Cu dragoste. Din dragoste. Prin dragoste. Iar asta e o lecţie importantă care, învăţată la timp, ne poate scuti de efortul de-a trece prin experienţa alcoolului, a sinuciderii sau, mai rău, a robotizării…

Tags: 2012, Dar Iaşi, Festivat de Teatru, Iaşi, M-am hotărât să devin prost, teatru

This entry was posted on Tuesday, June 5th, 2012 at 22:54 and is filed under Teatru. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.