N-oi fi având eu prea multă experienţă de viaţă, dar am uneori senzaţia cruntă că, pentru unii, certa este vitală. Scandalul, panarama, bârfa, nevoia permanentă de-a-i înţepa pe ceilalţi fac parte dintre ritualurile lor zilnice, aşa cum unii citesc cărţi, fac conversaţie, desfăşoară activităţi colorate în cursul zilei. Şi, ca de fiecare dată, eu nu înţeleg de ce…

Pe mine nu m-au convins niciodată oamenii care au prea mult timp liber şi care, din lipsă de ocupaţie, scormonesc după explozii; îi recunoşti uşor, la o adică: sunt oamenii ăia care fac tot posibilul să-ţi dea în cap, de parcă eşti obligat să te justifici lor şi să le explici, cu amănunte revelatoare, de ce te-ai dus încolo şi încoace, de ce-ai făcut cutare lucru şi de ce te vezi cu x şi nu cu y, ca şi cum tu depinzi în exclusivitate de persoana lor, foarte importantă, de altfel.

Am ajuns la concluzia grăbită că astfel de persoane mă obosesc şi (mai nou) mă plictisesc, risipindu-mi, inutil, timpul. Din dorinţa de a nu strica “relaţii”, am înghiţit în sec compromisuri şi am încercat să mediez situaţii în care, deşi nu făcusem nimic rău, a trebuit să aduc argumente pro iar şi iar, mai ceva ca în faţa unui grup acru de juraţi. Şi, într-o zi, pur şi simplu m-am săturat. Adică, nu ştiu cum să vă explic, dar cred că sunt destul de aptă încât să decid, singură, ce am de făcut. Şi, în caz de greşeală, fiţi fără pace, o să plătesc cu vârf şi îndesat, aşa cum am făcut-o mereu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să “plătesc” chiar şi atunci când ceea ce fac nu întră în categoria chestiilor marcate strident cu “aşa, nu”…

(more…)