“E stupid”, Cum se zice
În seara asta am fost la teatru după mai bine de trei luni în care mi-am renegat statutul de spectator. Dar nu-mi pare rău. Mi-am amintit, a câta oară?, de ce iubesc arta, muzica, teatrul, dansul, cuvintele. Asta, pe lângă altele.
Am văzut piesa Cum se zice, în regia lui Ovidiu Lazăr şi, recunosc, mi-a plăcut. Spre deosebire de teatrul clasic, acest act artistic are la bază nu replici adevărate, care obişnuiesc să redea cu fidelitate dialogul personajelor, ci numirea unor atitudini, gesturi, trăiri pe care le au participanţii în timpul desfăşurării acţiunii.
Nu ştiu ce impresie vă trezeşte vouă descrierea asta barbară şi trunchiată, cumva, cam brusc, dar pe mine m-a ajutat să înţeleg cât de intense pot fi trăirile umane într-o situaţie. În piesa în discuţie, e vorba de un triunghi amoros: soţul, soţia, amantul în mijlocul căruia se iveşte o scurgere de informaţii. O srisoare. Şi, de aici, scandalul, furia, cearta, şansa de împăcare, dilema, finalul cu două tăişuri, aşezate pe ritmuri de tango asortat, după caz şi intensitate.
Impresia generală e aceea de teatru în teatru, care se centrează în jurul ideii de a înţelege câteva lucruri (în plus) despre teatru. Dar asta aveam să aflu abia la sfârşit când un discurs răvăşitor pe post de epilog, rostit în cel mai impresionant mod, m-a determinat să înţeleg că, pentru actori, nu e niciodată simplu să se izbească de nechemarea lumii către jocul artistic. Dar, mai important decât atât, ni s-a spus că nu aplauzele îi ţin în vâltoarea vocaţiei, ci credinţa, aceea care îi determină în fiecare zi să practice, să experimenteze, să lucreze, să urce pe scenă, să zâmbească şi să ofere celor interesaţi oportunitatea de a face radiografii propriilor vieţi, analizându-i pe alţii, prin ochii personali. Şi, după mine, asta e mare lucru, într-o societate în care lucrurile bune se clatină, nesusţinute, pe marginile unor prăpăstii adânci…
În seara asta am aflat că teatrul meu e scrisul. Şi, pentru asta, promit să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un gând de mulţumire înălţat către artă pentru revelaţia, talentul, pasiunea mea nesfârşită.
Pentru că, dintre toate minunile lumii, arta e singura care te poate ajuta să (te) înţelegi, fără să-ţi impună să te descoperi, dacă nu vrei…
Tags: 2012, Cum se zice, Iaşi, ovidiu Lazăr, teatru, Teatrul Naţional
