Minciuna, cel mai bun adevăr?!
Am primit un mail frumos din care am extras fragmentul de mai jos, cu întrebări răvăşitoare şi, aparent, fără o (singură) replică sigură, categorică, universal valabilă şi aplicabilă la care mă simt onorată să scriu un răspuns, o opinie, ca un soi de… scrisoare.
Aş vrea foarte mult să aud părerea ta despre modul în care, în prezent, se dezvoltă relaţiile inter-umane. După mult timp în care am stat ascuns de exterior şi de oameni în general, acum m-am trezit singur, într-o societate în care daca esti sincer sau prea direct, eşti considerat ori nebun, ori ciudat. Întotdeauna am fost adeptul cuvintelor deschise, sunt destule metode de a polua o conversaţie, măcar să eliminăm minciuna, jocurile, măştile… aparent sunt învechit… acum trebuie să joci mind games, mici jocuri de orgolii (care sună primul, care este indiferent, cui îi pasă mai mult, care pe care domină…). Ce se întâmplă? M-am regăsit în situaţii în care simpatizam o reprezentantă a sexului frumos, şi am considerat că cea mai indicată variantă este sinceritatea. Reacţia a fost de îndepărtare, deşi ştiu sigur că şi ei i-ar fi plăcut compania mea. Nu înţeleg… în ziua de astăzi, cel mai bun adevăr este minciuna?
Aşadar, dragă cititorule, aşez aici, alături de alte, vechi, sincere mărturisiri, nişte concluzii, nişte observaţii, nişte nelinişti dintr-ale mele, dar, te rog, înainte de-a citi, să nu-ţi ghidezi viaţa după cuvintele experienţelor mele ciudate, dureroase, profunde…
Eu cred că omul este, pe lângă cel mai complex mecanism natural al evoluţiei, şi cea mai dificilă enigmă a universului. Desigur, tot ceea ce facem poate fi biologic, biochimic, biofizic explicat (spre exemplu, citesc o carte deşteaptă acum care, în 30 de pagini, mi-a demonstrat cu argumente anatomice şi adevărate că, de fapt, centrul sufletului e o formaţiune a creierului!). Însă asta nu ajută, de cele mai multe ori, la găsirea unor soluţii reale şi, cel mai important, nedureroase.
Eu însămi am suferit din cauza unei sincerităţi excesive care, altora, li s-a părut prea greu de suportat. Dar, ştii ce e mai trist? Că, în acelaşi timp, am suferit şi pentru lipsa ei. Am dat, pretinzând, confesiuni nemincinoase, şi-am primit trădări, dureri, dezamăgiri, neadevăruri. Şi n-am înţeles niciodată de ce. Un singur lucru am învăţat, în tot acest periplu dureros al lacrimilor mele: că cei care nu sunt dispuşi să-ţi ofere ceea ce tu, la rându-ţi, oferi şi pretinzi, nu merită să-ţi fie aproape. Sau n-au învăţat cum -fie pentru că nu-i interesează, fie pentru că nu sunt motivaţi s-o facă-, ceea ce nu face altceva decât să conducă la proastele coordonări şi marile prefăcătorii condiţionate şi dureroase.
Mi s-a spus cândva că nu există oameni răi sau buni; există oameni cu interese. Dar, dincolo de împărţiri şi împărţeli, de clasificări şi etichete, probabil că nimeni nu vrea să arate că se teme de adevăr. E un cerc vicios care se roteşte mereu, alimentat la infinit cu acelaşi combustibil care, deşi are picioare scurte, îi ţine pe oameni împreună, în prize, în discuţii, în alte suflete, vieţi, aşternuturi.
Adevărul doare, dar te şi eliberează. Iar minciuna, oricât de frumos ar fi construită, nu aduce fericirea. Uneori, însă, întreţine o iluzie a ei. Iar oamenilor le cam place să se amăgească cu impresia asta efemeră că sunt fericiţi. E confortabil, şi e trist. Dar, probabil, unii nu sunt pregătiţi pentru mai mult şi, câteodată, am senzaţia că nici nu vor mai mult. E mai simplu. Complicatul, însă, presupune ceva efort, ceva transpiraţie, ceva muncă şi, în definitiv, la ce folos?
Ce obţii pe cale uşoară arde repede şi degeaba. Dar, pe de altă parte, e mai confortabil să pretinzi că eşti fericit, decât să încerci să lupţi efectiv pentru asta. Şi, din prostie, mândrie, obligaţie, consolare, unii pur şi simplu aleg calea cea mai uşoară. Vorba poetului: “această minţită iubire/ oricum, e mai mult ca nimic.”
Foto: http://fallingstar14.deviantart.com/
Tags: adevăr, cititor, fericire, minciună, oameni, relaţie, scrisoare, viaţă
February 29th, 2012 at 15:44
Cum spunea si Emil Cioran.. ,,Oamenii se ingramadesc in jurul negustorilor de iluzii”, atunci cand nu mai stii in ce sa crezi ( religie, politica sau oricare sistem social) oamenii prefera sa aleaga o idelogoie, o dogma ori o conceptie care sa se potriveasca propiului eu. O data ce crezi intr-un adevar ( care poate fi si o minciuna) cu inima si nu cu mintea, atunci aceste sentimente puternice reprezinta un catalizator pt. fericire, chiar daca este iluzorie, dar considerata valida de catre cel care o crede adevarata. Ce pot sa zic, eu cred ca majoritatea se tem de adevar, ori pur si simplu nu vor sa-l accepte, deoarece acesta poate sa le faca rau.. Inteleg persoana aflata in cauza, presupun ca este o minte deschisa spre nou, dar tematoare sa interactioneze cu ceilalti din jur de frica sa nu o judece, sa nu-i judece ideile inovatoare si sa nu o considere intr-adevar un nebun/o nebuna. Sfatul meu… nu trebuie sa dovedesti la nimeni nimic, pur si simplu urmeaza-ti calea pe care o simti tu ca te face fericit/a si care crezi tu ca este valida, eliminand calea rationala, lucru aproape imposibil pt unii.. Acum nu stiu care este natura problemei, ori nelinisti metafizice, ori marginalizarea de catre societate, ori pur si simplu contemplatia asupra unei societati in decadere si cu un sistem de valori defect si deviat de la principiile adevarate… Eu spun doar asa, cu un vers dintr-o melodie:)) : If you live with apes man, it’s hard to be clean
) O zi buna
March 2nd, 2012 at 11:09
[...] 4. Si acum ceva despre ceea ce eu detest cel mai mult pe lumea asta, si anume minciuna. Alexandra Bohan ne vorbeste despre minciuna si despre adevar, dar si despre cat de mult ar putea durea pe cineva un adevar spus, poate la timpul nepotrivit. Este oare minciuna cel mai bun adevar? [...]