Ilogica noastră pur feminină
Thursday, February 2nd, 2012
Era puţin trecut de miezul nopţii când mi-am sunat, printre sughiţuri, una dintre prietene, să-i spun ce trăsnăi mai făcuse proaspăt-actualul-foarte-fost-amorez şi concubin. Abia trezită din somn, ea mi-a mormăit nişte semi-”da”-uri înfundate, ca apoi, după nici 5 minute de efort telefonic în care abia apucasem să-mi fac curaj să-ncep să-i povestesc, ea să-mi zică, încet şi blând: “auzi, tu? hai că vorbim mâine, că acum e târziu…” Biiip-biip!…
Recunosc, era prima dată când mi se întâmpla asta. Pentru că, de regulă, n-am prostul obicei de-a suna oamenii la miezul nopţii, mai ales ca să le umplu capul, urechile şi vieţile cu toate rahaturile (vorba aceea a bancului!). (Dar, pare-se, nu mă dezic nici eu de la regula femeilor care fac prea des aceeaşi greşeală…) Totuşi, de data asta, aveam nevoie de o cam a treizecea opinie, care să-mi confirme ce porc nesimţit umplut cu toate adevărurile invectivelor posibile şi imposibile era nenorocitul care, printr-un gest propriu şi personal (adăugat la restul, fireşte), şi-a intentat singur condamnarea la propria-i moarte în ochii mei.
