Am primit un mail frumos din care am extras fragmentul de mai jos, cu întrebări răvăşitoare şi, aparent, fără o (singură) replică sigură, categorică, universal valabilă şi aplicabilă la care mă simt onorată să scriu un răspuns, o opinie, ca un soi de… scrisoare.

Aş vrea foarte mult să aud părerea ta despre modul în care, în prezent, se dezvoltă relaţiile inter-umane. După mult timp în care am stat ascuns de exterior şi de oameni în general, acum m-am trezit singur, într-o societate în care daca esti sincer sau prea direct, eşti considerat ori nebun, ori ciudat. Întotdeauna am fost adeptul cuvintelor deschise, sunt destule metode de a polua o conversaţie, măcar să eliminăm minciuna, jocurile, măştile… aparent sunt învechit… acum trebuie să joci mind games, mici jocuri de orgolii (care sună primul, care este indiferent, cui îi pasă mai mult, care pe care domină…). Ce se întâmplă? M-am regăsit în situaţii în care simpatizam o reprezentantă a sexului frumos, şi am considerat că cea mai indicată variantă este sinceritatea. Reacţia a fost de îndepărtare, deşi ştiu sigur că şi ei i-ar fi plăcut compania mea. Nu înţeleg… în ziua de astăzi, cel mai bun adevăr este minciuna?

Aşadar, dragă cititorule, aşez aici, alături de alte, vechi, sincere mărturisiri, nişte concluzii, nişte observaţii, nişte nelinişti dintr-ale mele, dar, te rog, înainte de-a citi, să nu-ţi ghidezi viaţa după cuvintele experienţelor mele ciudate, dureroase, profunde…

(more…)

Sâmbătă, 3 martie, Decathlon Iaşi, împreună cu ÎnOraş.ro, organizează cea de-a doua ediţie a Blog Olympics, cu ocazia lansării blogului Decathlon Iaşi. Astfel, începând cu ora 10.00, în incinta bazei sportive a magazinului Decathlon (din cadrul Carrefour Era Iaşi), bloggerii ieşeni vor fi supuşi la trei grele încercări sportive.

Întrucât e primăvară, e cald, e frumos, iar data trecută am stat pe margine, la această ediţie am onoarea să fiu unul dintre căpitanii de echipă, alături de bloggeriţele Iulia, Radu şi Pavel (da, da, aţi citit bine, bloggeriţele!:)) ). Şi, având în vedere situaţia dată, caut cu înverşunare o echipă (minim 4 oameni) dornică de râs şi implicare sportivă!

Pentru cereri de aderare la echipă, aştept un semn de la colegii de blogosferă, până pe 29 februarie!

Până acum s-au înscris:

1. Dragoş
2. Sakin
3. Vali
4. Ioana Florin
5. Vasile

(*) Înscrierile la competiţie se pot face până pe data de 1 Martie 2012, prin trimiterea unui e-mail la  adresa: inscrieri.blogolympics@decathloniasi.ro;  este obligatoriu ca în e-mail să se regăsească numele, prenumele, adresa de e-mail, numărul de telefon, blogul pe care activeaza participantul şi numărul cardului de fidelitate în cazul în care acesta există. În cazul în care participanţii nu deţin carduri de fidelitate, este necesar să menţioneze acest aspect în email (în acest mod îşi asumă condiţiile impuse pentru check-in).

Am tuflit un titlu în engleză, n-am găsit unul potrivit în română, dar m-am enervat destul de tare încât să consider că e suficient ăsta. Îmi propusesem să scriu ceva frumos de Dragobete, dar având în vedere circumstanţele şi opiniile pe care le-am frunzărit aşa, printre rândurile online în legală circulaţie ale altora, simt nevoia să (mă) explic.

E vorba despre dilema existenţială a relaţiilor de prietenie pe care le păstrezi sau nu cu fostul prieten, după marea despărţire, desigur. Cum era de aşteptat, majoritatea reprezentantelor sexului feminin au zis că nu. Dar, cum problema se întinde peste graniţa dintre două hotare, a venit şi replica lor (eu n-am citit decât una, deocamdată), a domnilor: de ce nu?!

Hai să vă explic cum văd eu lucrurile: v-aţi văzut, v-aţi plăcut, aţi făcut ce era de făcut şi apoi, dintr-o dată, gata. Fiecare pe drumul lui. Numai că aici există două perspective: fie vă despărţiţi amiabil (asta în cazul în care nu vă iubiţi, aţi avut o relaţie şi-atât, iar la final aţi constatat amândoi că nu merge şi că e cazul să o luaţi, separat, de la capăt), fie vă despărţiţi ceva mai puţin paşnic, şi aici există o mie de variante, de scenarii, de probleme şi complicaţii.

(more…)

Am să vă spun de la început că nu stăpânesc decât foarte puţine noţiuni teoretice în ceea ce priveşte acest subiect. Dar simt nevoia, într-o lume care confundă tot mai trist, tot mai des, sensuri şi rosturi, să adun şi să aduc aici, în colţul confesiunilor mele, nişte noţiuni care ne-ar putea ajuta să privim, măcar, lumea într-un alt mod, dacă nu s-o înţelegem…

Încep prin a vă spune că, întrebând în stânga şi în dreapta ce e autismul, m-am lovit de multe răspunsuri. Mi s-a spus că e un handicap, că autiştii sunt copiii care nu aud, că-s bolnavi psihic şi tot felul de prostii dintr-astea care nu sunt decât nişte mituri. Prin urmare, ca să mă lămuresc, am pus mâna pe-o carte, Autismul. Teorie şi intervenţie educaţională, de Theo Peeters, aşa că, într-o oarecare cunoştinţă de cauză, vă scriu aici câteva idei verificate şi sigure.

În primul rând, autismul nu este o boală psihică, nu este o psihoză, ci este definit ca o “detaşare de la realitate, însoţit de o predominare a vieţii interioare” (Bleuer). Astfel, cei care manifestă această detaşare, nu reuşesc să atribuie semnificaţii lucrurilor din jurul lor, în ciuda faptului că simţurile lor funcţionează, de cele mai multe ori, bine. Ei nu înţeleg conceptul de om, casă, masă, maşină, cer, iarbă etc. şi, în consecinţă, nu reuşesc să interacţioneze cu cei din jur. E ca şi cum cineva cu care porţi o conversaţie ţi-ar adresa o întrebare pe care nu o înţelegi, şi la care, pe post de răspuns, oferi tăceri violente în semn de protest…

(more…)

E chinul cel mai cumplit, e tortura cea mai aspră, e jignirea cea mai profundă să-ţi doreşti cu tot dinadinsul ceva şi să primeşti doar o jumătate care, în loc să te-mplinească frumos, te amărăşte mai tare şi mai dureros. Infinit mai tare, obositor mai dureros. Ca o palmă sfidătoare pe-un obraz umil, fără drept şi curaj de revoltă…

Am învăţat că există visuri, şi dorinţe, şi idealuri care trebuie să se-nfăptuiască neapărat pe de-a-ntregul, ca să nu-şi piardă ireversibil farmecul. Şi că e mai mult decât vital ca soarta să rânduiască fapte şi lucruri după reţete precise, ca rezultatul final să-şi facă, pe deplin, efectul. Ca medicamentele. Ca paşii mărunţi, dar esenţiali, din cărţile cu ispite culinare.

Să pretinzi totul şi să primeşti doar jumătate mi se pare că e, uneori, o lovitură prea greu de îndurat. Pentru că aduce cu sine o mare, amară dezamăgire, în loc de-o frumoasă, şi dulce, şi întreagă satisfacţie. Pentru că toată truda eforturilor depuse ajunge să se strivească, într-o clipă, sub semnul insuccesului otrăvitor. (more…)