Ca o minciună în care-am stat
Am plecat la întâlnire cu gândul amar că mă-ndoiesc, că greşesc, că fac o mare, mare prostie. Aveam un nod în gât şi unul în inimă, şi senzaţia stranie a unei vini pe care o purtam pentru simplul fapt ca mă duc să înfrunt o minciună (un adevăr. O minciună. Un adevăr. Ba nu, cu siguranţă o minciună!…), pentru că-l bănuiesc, suspicioasă, că nu suferă, că e foarte ok, că-l doare-n… că nu-l doare, de fapt, că nu-i pasă, că se simte bine şi că adoarme, probabil, zâmbind, în timp ce nopţilor mele nedormite eu le-am aşezat în cuie dimineţi cu cearcăne şi supradoză de cafea, vise frânte şi-un suflet vlăguit, răscolit, întors pe dos, descusut de chef şi de rost şi de sens…
Am stat cu inima chircită cât un purice. Am străbătut aşteptări lungi şi grele şi apăsătoare în care mă condamnam că am venit, că n-am plecat, că greşesc, în continuare, stând, pentru ca, într-un final, iubitul meu, adoratul meu, cel care îmi turnase până nu de mult texte ameţitor de ispititoare de dragoste, în care-mi explica cu cât regret şi cu câtă durere e nevoit să se despartă de mine, să mă vadă şi să poarte cu bună ştiinţă ca şi cum nu mă vede. Să mă evite intenţionat, să pretindă că nici nu sunt (am fost vreodată?!?) măcar, acolo, deşi am rămas, nu-i aşa?, prieteni. [...]
Abia mai târziu aveam să remarc că nu era singur. Că, din cele mai mult de una domnişoare, una statea lipită de el -amplasat strategic cu spatele la mine-, consolând probabil ce-am lăsat eu val-vârtej când a(m) plecat dureros şi iremediabil de repede şi de târziu…
Am urât întotdeauna coincidenţele. Dar, probabil, nimic nu e întâmplător. Aşa mi s-a zis… Mai ales când descoperi cu ce uşurinţă te mint şi te vând oamenii şi, mai ales, când afli cu stupoare cât (nu) valorezi în faţa celor cărora le-ai dat o parte din viaţă, din suflet, din gânduri, din trăiri. Din tine. Şi e păcat, mare păcat.
Există lucruri în viaţă pentru care aş fi dat orice doar ca să nu le aud, să nu le văd, să nu le aflu. Pentru că trăiesc şi-acum cu convingerea că aş fi fost un om (mult) mai fericit, mai senin, mai nezdruncinat dacă viaţa m-ar fi ferit de adevăruri care dor şi care, până la urmă, nu mi-au ajutat la nimic. Dar, la ce folos, dacă în continuare, printr-o uimitoare putere a atracţiei, forţe mistuitoare mă trimit acolo unde n-aş vrea, n-ar trebui, n-am curajul, de fiecare dată, să fiu?…
Iubim oameni care ne frâng cu bună conştiinţă inimile. Suspinăm după presupuse perechi care, dintr-o rotire a baghetei, ne zdobesc inimile şi ne abandonează ca pe nişte căţei singuri şi ai nimănui, spunând că n-au vreme destulă să aibă timp de noi, că se descurcă singuri (niciodată!!!), că se lipsesc de susţinerea noastră gratuită şi necondiţionată. Şi apoi ne e dat să aflăm adevăruri triste, suntem renegaţi şi, cel mai adesea, înlocuiţi şi constatăm cu regret, că de fapt, am trăit timpi irosiţi pe fereşti de cafenele într-o iluzie pe care ne-am construit-o singuri, din nisipurile mişcătoare ale unor minciuni care ne-au încântat, o clipă, urechile şi sufletele.
De asta, probabil, dragostea nu e simplă. Sau, dacă e, de asta pare complicată, încâlcită, usturătoare. Şi tot de asta doare şi se plăteşte, ca şi prostia, de altfel.
Tags: Alexandra Bohan, cuplu, dragoste, durere, minciună, oameni, suferinţă, viaţă
January 21st, 2012 at 11:39
această postare este scrisă despre sentimentele tale? Apropopo foarte reușită
January 21st, 2012 at 13:02
bun articol. da, dragostea e minunata dar niciodata simpla. si ca orice lucru minunat din viata, se pare ca trebuie scump platit.
January 21st, 2012 at 18:23
Mda viata ne supune la multe suferinte…insa toate asea ne fac mai puternici, ne maturizeaza, ne deschid ochii. Si cine stie, cand noi ne razvratim si nu vedem rostul unor mari dureri, sigur un motiv are Divinitatea sa ne dea povara aia…poate ne mai ‘spala’ din pacate, poate ne testeaza credinta…
January 21st, 2012 at 19:13
January 21st, 2012 at 20:21
Buna Alexandra, te citesc si admir de ceva vreme dar nu mi-am facut niciodata curaj sa-ti scriu.
Chiar tu ai scris intr-un post anterior ca “dacă iubeşti cumva două persoane, s-o alegi p-aia de pe urmă, pentru că, dacă lucrurile ar fi mers bine cu prima, nu te-ai fi îndrăgostit de cea de-a doua”. Probabil asa a fost si in conceptia lui si ti-a ascultat sfatul. Nu vreau sa para ca tin cu el, dar nu ai de unde sa stii ce-i in sufletul omului si de ce a actionat asa. Este parerea mea pur subiectiva pentru ca am trecut si eu prin situatii asemanatoare de-a lungul celor 26 de ani ai mei si am incercat sa inteleg si ce se intampla dincolo de aparente.
Cu bine, de peste hotare.
January 21st, 2012 at 20:31
Ana, mulţumesc. În general, tot ce scriu e trecut prin filtrul raţiunii şi-al simţirilor mele…
Elly Weiss, probabil că lumea asta, deşi aparent formată din extreme, are, totuşi, la bază un echilibru şi de aceea totul se plăteşte.
Ana, încerc să cred că există un rost în toate şi că nimic nu e în zadar. Păcat, însă, că sensurile se ivesc mai târziu. Dar am încredere c-o să aflu, c-o să ştiu, c-o să înţeleg, până la urmă…
Elena, îţi mulţumesc şi bine-ai venit! Mă bucur că ţi-ai făcut curaj şi-o să-ţi mărturisesc cu onestitate că nu neg ce-am afirmat. E adevărat, nu exclud din ecuaţie concepţia pe care-am redat-o cu fidelitate anterior şi nici nu caut contraargumente. Nu mă împotrivesc şi nici nu mă feresc să afirm că pot să respect decizii, schimbări. Însă aş fi preferat să ştiu care e adevărul. Să nu mă ducă de nas cu texte ieftine, în care, fireşte, facem asta ca să-mi fie bine. Să nu mă ameţească cu vorbe alunecoase, cu care să arunce greul în curtea mea. Mie asta mi se pare o dovadă de lipsă de maturitate şi de respect, atâta timp cât eu pot să iert aproape orice, în afară de minciună şi trădare…
January 28th, 2012 at 23:48
Te salut din nou, Alexandra
Am vazut ca postul asta are o vechime de vreo saptamana, dar eu acum am frunzarit blogul tau mai bine si am citit mini-povestea despre dezamagirea ta. Uff…si eu as fi vrut sa stiu de multe ori adevarul, insa baietii/barbatii deseori nu au curajul si maturitatea de a spune lucrurilor pe nume, asa sunt construiti de la natura sau in urma diferitelor experiente avute, asa cred ei ca e firesc sa procedeze.
Si, cum poate ai observat ca imi place sa vorbesc in pilde, iata inca una:
”- Marek, ai grijă să nu mori nefolosit.
- Ce vrei să spui cu asta, mamă?
- Oamenii, a spus ea, trebuie să fie folosiţi, altfel au trăit degeaba.
Nu trebuie să rămână goi, înţelegi?”
(Istoria calviţiei mele – Arnon Grunberg)
January 29th, 2012 at 12:26
Ilinca, e interesantă pilda şi oferă un subiect de meditat. Te mai aştept pe aici, să ne aduci fragmente înţelepte din cărţi fermecate. Mulţumesc. Te îmbrăţişez.
February 5th, 2012 at 22:15
Citește asta: http://t.co/B8cGCUlX