Straight to my eye
Am crezut dintotdeauna în vorba aia celebră care spune că ochii sunt oglinda sufletului. Că aşa cum poţi citi cărţi, poţi citi şi oameni, dintr-o singură, profundă privire. Şi că pentru asta e suficientă o singură aliniere de irişi care să aşeze, sub umbrela primei impresii, un portret-reper al celui pe care viaţa ţi l-a scos în cale.
Eu, recunosc, n-am ochii formaţi pentru o astfel de îndeletnicire. M-au păcălit destui posesori de pupile de căţeluşi speriaţi şi singuri care, odată văzuţi cu saci-n căruţă, şi-au luat catrafusele şi-au plecat, fără să le pese că-n urma lor ochii mei se prepeleau printre râuri de lacrimi. Sau, mai artistic (din ciclul numai mie mi se poate întâmpla…), m-au supărat într-atât încât, cu ochii vlăguiţi de plâns, mi-am dorit mai degrabă să-şi ia tot şi să se care-n lumea largă, decât să rămână şi să-şi ceară iertare, exprimându-şi iar şi iar părerile de rău, infinitele regretele, şi, mai ales, greşitele intenţii…
Mă rog, am înţeles pe pielea mea că la asta nu mă pricep. Şi-am renunţat să mai cred în ipoteza alungătoare de oameni şi aducătoare de tristeţi, aşa cum am încetat să cred şi în constatarea cu autor necunoscut conform căreia oamenii cu ochi verzi, spre exemplu, sunt întotdeauna zgârciţi, afurisiţi, haini la suflet şi la gând, precum reptilele solzoase şi reci. Cu toate astea, însă, am învăţat că nu ochii, ci privirea ascunde în ea frânturi, bucăţi şi semne prevestitoare de caracter. Cică.
Am căutat, microscopic, să pătrund cu privirea -dar mai ales cu înţelegerea- dincolo de obscurităţi, de lumini, de umbre. Am văzut contururi perfecte, dar şi unele decupate şi lipite la loc, cu o măiestrie care, probabil, i-ar intimida pe mulţi. Am văzut culori în combinaţii de şuviţe întretăiate şi am încercat să caut, dincolo de limite ale obscurului, urme de suflet, de caracter, de lucruri care nu se văd… Zadarnic.
Aşez, totuşi, sub semnul unor principii vitale şi fizice ochiul şi oglinda şi mă consolez pufos zicându-mi că, dacă ochii sunt, într-adevăr, oglinda sufletului, atunci se poate explica (mult mai) uşor de ce unele lucruri rămân veşnic în noi, oricât am vrea să le împărţim şi altora. De ce păstrăm cu noi secrete, dureri, bucurii, apăsări, deşi ni se oferă garanţia că, mărturisindu-le, nopţile noastre vor fi despovărate de coşmaruri şi nesomn.
Şi, dincolo de toate astea, de ce ochii care nu se văd duc la dezlegarea unor suflete care sfârşesc prin a se uita. Pentru că, probabil, între ochii care nu se văd viaţa curge sub alte lumini, sub alte unghiuri (ne)incidente de iubire, de vedere.
Sursa foto
Tags: ochi, oglindă, sentimente
January 17th, 2012 at 14:28
Partea cu oamenii cu ochii verzi sunt rai e din folclor, de obicei se refera la femei, ca sunt perfide, rele. Daca stii in “Baltagul”, vrajitoarea sau ce era aia ai spune Vitoriei Lipan ca sotul ei a fugit cu o femeie cu ochii verzi. Am auzit de la cineva ca era vazut ca o ciudatenie in Muntenia (mai demult) sa ai ochii verzi, era mai rar. Oamenii cum sunt superstitiosi ar fi asociat raritatea ochilor verzi si aspectul lor intr-o multime de ochi caprui cu un fel de rautate.
Mie imi plac si ochii caprui si ochii verzi si gri si albastri si mov si unul de-o culoare altul de alta culoare. Nu tin cont de culoare ci de frumusetea lor.
Ochii e posibil sa fie oglinda sufletului, dar pana la suflet intervin multe. Ca sa nu mai zic ce bun actori in teatrul vietii sunt unii. Poti fi pacalit usor judecand dupa ochi pentru ca exista pericolul sa fim influentati in evaluarea “sufletului” in functie de ochi, de propriile noastre asteptari despre acea persoana, de valorile noastre, de interesele noastre. Ne pacalim singuri, cel care ne-a pacalit se prea poate sa se mire de cum il tratam. Sa se mire ca “uite ce a pus botul” sau “ma intelege gresit”.
January 17th, 2012 at 14:33
Nu stiu ce sa zic… Poate ca e adevarat faptul ca “ochii sunt oglinda sufletului” insa eu nu sunt un scanner al privirii oamenilor. Sincer nici nu am incercat pana acum sa judec oamenii dupa ochii ce sunt atintiti asupra mea.
Intamplator am ochii verzi si sa stii ca nu sunt nici zgârcit, afurisit, haini la suflet şi la gând (zic eu sa ma corecteze lumea daca gresesc)
O privire imi poate starni emotii, ganduri, resentimente si multe alte lucruri cu toate astea nu ma intimideaza si nu-mi ofera o descriere a unei persoane…
January 17th, 2012 at 17:47
Nu cred ca doar ochii reprezinta un reper in ”citirea” unei persoane; mai trebuie mentionate aici si mimica, tonul vocii, gesturile. Poate ne putem da seama de anumite chesti dupa felul in care persoana respectiva priveste, dupa cum analizeaza pe furis, dupa ce /cine urmareste cu privirea. Plus ca unii stapanesc atat de bine arta manipularii, incat nici macar ochii nu ii mai tradeaza…
January 18th, 2012 at 20:01
“Am încetat să cred şi în constatarea cu autor necunoscut conform căreia oamenii cu ochi verzi, spre exemplu, sunt întotdeauna zgârciţi, afurisiţi, haini la suflet şi la gând, precum reptilele solzoase şi reci”
Uh! Mă bucur că nu mai ai prejudecăți cu privire la ochii verzi
Vezi, dacă o ascultai Pe Vonda Shepard ai fi avut alte “prejudecăți”
http://www.youtube.com/watch?v=eZ3v-4pvav4
January 18th, 2012 at 20:59
Emilian, îţi mulţumesc pentru referinţa la romanul Baltagul. Să ştii că de multe ori mi-a fost dat să mă întorc la lectura romanului, ca să descifrez mai bine chei ale vieţii pe care nu le-am înţeles din prima. Şi, da, asta nu face altceva decât să confirme un mit pe care, dintr-o credinţă prea puternică în vrăji, l-am păstrat, l-am propagat, l-am dat mai departe şi nu l-am înţeles niciodată…
Florin, e bine că nu îţi formezi impresii după prima… privire. Poate că, într-adevăr, aşa e mai bine.
Ana, oamenii sunt fiinţe complexe şi, prin urmare, trebuiesc privite în ansamblu. Eu doar am aşezat accentul pe privire, pentru că, într-un univers al credinţelor, ochii au suficiente semnificaţii încât să vezi şi să nu crezi. Dar, probabil, nimic nu e de nestăpânit şi, uite, până şi asta a ajuns să fie controlată. Din păcate.
Serafim, nu prea am avut niciodată. Cumva, dintr-o joacă de gene şi ADN, şi ochii mei au pete verzi care se văd mai ales atunci când lumina zilei arată prea multe. Aşa că, de nevoie, mai mult, încerc să dărâm un mit care, indirect, mă priveşte, mă urmăreşte, parafrazând vorba aia: ce ţi-e scris, în ochi ţi-e pus…. (Glumesc!) În ceea ce o priveşte pe Vonda Shepard, de la ea aş fi avut aşteptări, nu prejudecăţi, ceea ce e mult mai periculos. Cred.