E starea aceea fragilă de tremur în glas. E senzaţia aceea de emoţie, şi încântare, şi teamă că notele n-or să iasă bine, că sunetele or să dea greş, că vocile nu se vor armoniza destul de bine încât să redea gingaş mesajul divin al cântecelor de Crăciun…

În fiecare an, primul colind are o sonoritate aparte. Primul ler, prima veste cântată despre minunea din Bethleem mă înduioşează profund, ca cele mai înalte miracole. Pentru că, probabil, colindele sunt, întradevăr, nişte martori ai miracolelor. Iar asta ne face să plecăm, an după an, capetele, şi gândurile, şi vocile către aceiaşi minune, cântată -şi nu degeaba!- la unison.

Am colindat astăzi pentru prima dată anul acesta, în 120 de voci, un profesor. Şi, în ciuda repetiţiilor strâmbe şi a sonorizării false de pe alocuri, am reuşit să smulgem o lacrimă sinceră, iar eu am simţit cum, uşor, pe spatele meu trec fiori reci pe care nu cred să am vreodată puterea să îi înţeleg.

Un lucru ştiu sigur: sărbătorile de iarnă vor rezista şi fără zăpadă, şi fără frig, şi cu soare hawaian, şi cu ploi îndărătnice de toamnă târzie. Dar fără colinde… Ce-ar fi Crăciunul, oare, fără colinde?

Zilele trecute mă plimbam cu Iustin în plin oraş de sărbătoare când un moment de profundă meditaţie filozofică ne-a fost întrerupt de un copiluţ care s-a postat în faţa noastră, cu mâinile pline de bucheţele firave, pictate-n alb şi verde, ca să-ntrebe, gingaş şi comercial: “Nenea, nu cumperi ghiocei?”. “Dar nici n-a venit Moş Crăciun!” am miorlăit eu printre dinţi, în timp ce ne îndepărtam de micul vânzător de flori. Şi nu cred că altcineva, în locul meu, ar fi putut să gândească, să judece, să spună altceva…

Ultima dată când m-am mirat de rapiditatea cu care ne grăbim să vindem vestitori ai primăverii, calendarul indica un sfârşit absurd de ianuarie, înfrigurat şi cu zăpezi îngrijorătoare. Anul acesta, însă, lucrurile par să se desfăşoare mai repede. Mult prea repede. Şi nu ştiu, sincer, pe ce tărâm să mă aşez şi cum să judec problema, dar ceva, pe undeva, nu-mi prea pare că stă la locul (şi, mai ales, timpul) lui.

(more…)

Nu ştiu dacă mi se pare doar mie, dar am concluzionat (pur subiectiv, se-nţelege!) că românii sunt cei mai mari artişti ai lumii. Peste tot pe unde mergi, nu e chip să nu se ivească pe câte-un colţ de perete, de bancă, de avizier ori altceva, o mâzgâleală, un gând, o emoţie profundă, un nume, un număr de telefon ori altceva.

Cred că acest fenomen s-ar putea explica foarte frumos mergând pe ideea preconcepută că românul se pricepe la orice. Acolo unde nimic  nu e, câte un patriot binevoitor face să fie, pentru că, nu-i aşa, nouă nu ne plac spaţiile goale, locurile libere şi alte minunăţii vacante…

Prin urmare, dacă ar fi să inventariez cele mai ciudate „mesaje”, cred că aş putea scrie, cu uşurinţă, o carte. Mai întâi una de înjurături, şi apoi una de id-uri. Căci cele mai întortocheate combinaţii între cuvinte populare precum „pisi”, „girl”, „love” (plus derivatele…), şi musai o bară jos ori termeni precum aceia care încep cu „p” şi se termină, evident, cu „a”  le-am găsit nu pe site-urile alea care mustesc de piţipoance în carne şi celulită, ci pe mai toate spătarele scaunelor nepluşate de tramvai.

(more…)

Pentru că am multe de zis, şi totuşi puţin timp de scris, încep articolul de astăzi cu o leapşă iniţiată de Radu care-şi răsfrânge prelungirile asupra mea şi printr-o ramură de bifurcaţie de la Iustin.

Aşadar, ziua mea preferată din săptămână este… tananana! Miercuri. Pentru că eu m-am născut într-o miercuri. Şi pentru că, într-o reprezentare stilizată, ziua asta marchează al doilea M al săptămânii. Îmi place, apoi, pentru că e la jumătatea zilelor lucrătoare. Pentru că se spune că oamenii născuţi miercuri sunt încăpăţânaţi (am văzut asta într-un film!), iar asta, chiar dacă nu mă încântă într-un mod surprinzător de tare, e o realitate pe care nu o prea pot nega.

(more…)

Întrucât e seara magică din an în care ciocolata şi papuceii par să facă o simbioză perfectă (ciudată, totuşi, dar perfectă), eu m-am gândit mai bine să reinventez conceptul -pentru că tot e post, nu-i aşa?- şi să plasez colţul dulce acolo unde îi e, de fapt, locul. La pachet, m-am gândit şi la nişte sfaturi utile (zic eu, că n-am vorbit deocamdată cu Moşul şi nu am primit, încă, aprobarea lui… oficială.)

Prin urmare, apreciez cu sinceritate eforturile tuturor celor care-şi clătesc, lustruiesc, cremuiesc, ciufulesc papucii pe toată suprafaţa dinafara lor. Cumva, mâine lumea va fi mai bună! Totuşi, părerea mea, prieteneşte vorbind, e să-i şi aerisiţi un pic înainte, că, nu de alta, dar în cazul cel mai (ne)fericit (şi cel mai frecvent întâlnit), acolo va sta… măcar o ciocolată.

(more…)