Adolescenţa mea toată am aşezat-o sub zodia ocrotitoare şi dulce a poveştilor impresionante şi sensibile din romanele celebre. Pentru că m-am îndrăgostit, fără să ştiu de ce, fără să pot spune, anume, cum, de farmecul molipsitor al relatărilor pline de trăiri şi emoţii, atât de reale, atât de umane. Şi apoi, ceva mai târziu, mi-am dedicat o bună bucată de viaţă cărţilor care să m-ajute să înţeleg, să dezleg, să cuprind cu inima-ntreagă toate misterele amorurilor duse pe apa sâmbetelor literare. Ca să mă apăr, apoi, eu însămi, de toate răutăţile lumii. Ca să-mi feresc inima fragilă de împunsăturile ascuţite, ca să-mi păstrez sufletul intact pentru cel demn de-un astfel de pur sacrificiu.

Port în mine, de-atunci, câte-un sâmbure din toate iubirile care mi-au smuls un zâmbet ori o lacrimă. Păstrez în inimă un gând, o dovadă, un cuvânt din toate nopţile pline de nesomn ale celor care m-au convins cu traiul lor îndestulat de zbucium să dau deoparte mărunţişuri lumeşti ca să dezleg epilogul istorisirilor loc. Căci la ele mi-e dat să mă-ntorc, iar şi iar, mereu, când poveştile mele reale de iubire încep să scârţâie, izbitor, ca-n romanele atât de pline de vii adevăruri.

(more…)

Când eram mică, obişnuiam să fredonez “ţi-am dat un ineeeeeeeeeeel mare cât inima mea” fără să-mi bat prea tare capul cu dimensiunea obiectului de comparat sau, dimpotrivă, cu cea a organului-etalon. În mintea mea de copil căruia îi suna “cool” lălăiala cu pricina, legătura dintre cele două elementele ale aceluiaşi câmp a apărut mult mai târziu, când dragostea m-a înnobilat cu o declaraţie cu pietricele colorate într-o superbă floricică albastră cu miez strălucitor şi galben. Aveam 14 ani.

De atunci, viaţa mi-a tot oferit ocazii să primesc în dar câte-o mărturisire mută, închisă în accesorii menite să-mi ia ochii şi minţile. Am fost răsfăţată cu fel de fel de piese pe care le port şi acum, amintindu-mi cu drag de oameni care m-au iubit într-atât încât, chiar dacă n-au reuşit să-mi ofere luna de pe cer (aşa cum îmi promiteau criminal de mincinos), au avut grijă să-mi aşeze, gingaş, câte-o steluţă argintie la ureche, ori câte-o inimioară delicată la gât…

(more…)

Nu ştiu la ce vă gândiţi voi când citiţi un astfel de titlu, dar eu vă spun să nu vă entuziasmaţi. Nu vorbesc, astăzi, despre control, ori supra-control, ori mega-extra-controlul tutorilor (cel mai frecvent), ori altceva asemănător. Nu. Astăzi mă revolt în legătură cu shoppingul, coşmarul princiar al vieţii mele.

Ca să vă spun sincer, aş prefera să pot să acţionez într-o eficienţă calitativă şi cantitativă care să mă salveze de la pierderi inutile de timp, căldură şi bani. Dar, întrucât pe la noi calitatea lasă de dorit, preţurile lasă loc de plâns şi de gol în portofele şi conturi, iar spaţiul nu mai lasă loc de nimic (v-am mai povestit, cred, despre cabinele sufocante de probă…), sunt nevoită să mă-nvârt bezmetică de şapte ori în acelaşi loc ca, până la urmă, să nu cumpăr nimic. (Tipic feminin, cum ar spune unii mai înţelepţi şi mai bărbaţi ca mine.)

(more…)

Acum vreo două săptămâni mi-am luat de la bibliotecă o carte semnată de-un poet ieşean care se numeşte, simplu, “Iubirea din strada a şaptea”. Am început, cu emoţie, s-o răsfoiesc, păstrând-o mai ales pentru nopţile reci în care orele târzii tânjesc după pauze. Şi după ce-am dat de gustul povestirii, segmentată-n frânturi de gânduri fioros de triste, am decis să las închis între coperţi universul epic otrăvit de griji şi nefericire. Pentru că nu sunt sigură că mai vreau să plâng, ca-n alte dăţi, destinele crude ale altora în care mi-e dat să regăsesc, consecvent, probabil, felii din propria-mi viaţă…

Sunt curioasă, câţi dintre noi au refuzat să mai citească o carte pentru că era prea tristă? Câţi dintre noi au abandonat o lectură, doar pentru că nu mai puteau suporta durerea, emoţia, neîmplinirea? Poate că mulţi. Sau nu. Sau poate că aceia nu vor recunoaşte niciodată.

Sursa foto

Îmi amintesc cu plăcere de vremurile când, copil fiind, educatoarele îşi găseau timp în programă să ne ducă la teatru de păpuşi, doi câte doi, de mânuţă, cu autocarul. Îmi amintesc şi acum, cu un zâmbet melancolic, de înghesuiala, de praful, de zgomotul care ne însoţea, veşnic, în micile noastre escapade. Şi, dintr-un străfund prăfuit al amintirilor, îmi e dat să-mi amintesc şi de jocul, de scena, de luminile sub care în faţa ochişorilor noştri curgeau poveşti, păpuşi, universuri.

O perioadă, am tot zărit pe stradă, din când în când, câte un autobuz plin ochi de copii cu zâmbete mari. Apoi, dintr-o dată, nu le-am mai văzut. Sau, poate, nu m-am mai uitat eu. Iar astăzi, după ani şi ani de absenţă, privirea mi-a întâlnit un autocar modern, nou, care nu prea semăna cu ghemul ăla uriaş de praf plutitor pe care mi-l amintesc şi acum, cu sigla teatrului Luceafărul lipită pe mijlocu-i alb, în care nişte copiluţi adormiţi şi plictisiţi nici măcar nu se oboseau să se uite pe fereastră.

(more…)