Am două mâini gesticulând cu poftă. Am cearcăne proaspete, un entuziasm cât casa şi un zâmbet lipit parcă cu super-glue strategic pe obraji. Am început facultatea şi, de ici, de colo, viitorul sună bine. Cel puţin deocamdată.

N-o să vă mint. Prima dată, în dimineaţa aceea frumos dezorientată de luni, alergam grăbită pe scările Institutului şi mă gândeam cine dracu’ m-o pus să aleg facultatea asta. O sală ici, o sală colo. Un curs aici, unul dincolo. Etajul 1, corpul B, prima pe stânga nu e tot aia cu corpul A, etajul 2, a treia pe dreapta. Dar, după ce am păşit dintr-o greşeală-n alta, ciocănind la uşi încuiate în fundul unor coridoare lipsite de lumină, când am ajuns în amfiteatrele cu pricina, la ora potrivită (ce progres!), lucrurile au început să strălucească altfel.

Suntem mulţi. Suntem dezorientaţi. N-avem busole, n-avem habar, dar avem întrebări şi curiozităţi destule. Şi halate albe. Iar amalgamul ăsta de “chestii”, oricât de înfricoşător (sau nu) ar părea, pe mine mă face să mă simt într-o barbară şi nejustificată siguranţă.

Brusc, teoria şi practica nu mai sunt unul şi acelaşi lucru. În faţa noastră, la pupitru, se afişează, rând pe rând, oameni pe care-i ascultă muuulţi alţii. Oameni cu atitudine, oameni cu ceva de spus de la care noi, ăştia mici şi suficient de numeroşi, avem cu certitudine ceva de învăţat. Copilăria a rămas, aşadar, blocată la uşă şi, mai în glumă, mai în serios, aerul poartă pe aripi o tendinţă de… maturizare. Şi responsabilitate.

Îmi place.

Tags: Alexandra Bohan, boboc, facultate, halat, impresii, toamnă

This entry was posted on Thursday, October 6th, 2011 at 13:55 and is filed under Scrisoare. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.