Procesul

După ce am făcut contestaţia pentru ne-amenda mea cu pricina, am primit, la două săptămâni distanţă, o citaţie prin care eram invitată să-mi susţin cauza, în instanţă, desigur.

Aşa că, trei luni mai târziu de la preanefericitul eveniment, m-am dus să văd şi eu cu ce se mănâncă justiţia concretă, la noi în ţară şi, mai ales, cum pot să-mi rezolv problema. Nu mi-am luat avocat, m-am gândit că pentru o chestie atât de banală pot să mă descurc explicând judecătoarei că n-am fost pe nicăieri, n-am greşit cu nimic, dar că am primit, totuşi, ceva ce nu mi se cuvine. La urma urmei, de ce nu m-ar crede? Aveam dovezi.

(more…)

Când am împlinit 12 ani, am primit cadou o enciclopedie de basme populare culese din toate colţurile lumii. Şi, fireşte, înainte de-a mă delecta cu celelalte culturi şi  cu miturile, motivele, tipologiile străine, am făcut şi eu aceeaşi greşeală pe care o fac toţi cei legaţi afectiv de casă. Am căutat, aşadar, capitolul cu istorisirile destinate României şi, la vârsta aia, singurul lucru care mi s-a părut remarcabil a fost că toate textele seamă izbitor între ele. Singurul lucru la care mi-a folosit constatarea asta a fost în gimnaziu şi liceu, la română, când am putut să-mi permit să zic că da, aşa este, atunci când mi s-au predat toate trăsăturile basmului cult, basmului popular, basmului tipic românesc.

Am constatat acum, recitind povestea de la pagina 24 (că suntem în 24 azi, şi altă carte nu aveam pe maşina de spălat când m-am dus la baie) şi care, a propos, se numeşte Ciobanul (tipic!) şi fata de împărat, printre firele epice aproape identice, că există nişte lucruri adânc înrădăcinate în conştiinţa noastră care n-or să se schimbe în veci.

(more…)

Port în mine un plâns nenăscut. Îl simt şi-l cresc în mine cu teama că respirăm, maternal, acelaşi aer atmosferic şi rece. Şi, uneori, când mă gândesc să-l reneg, să-l dau afară ca pe-o minciună zăbovită prea mult în neant, o apartenenţă ciudată îşi strigă dreptul la… viaţă.

Port în mine un plâns nenăscut pentru care nu s-au atribuit, embrionar, decât inimi lezate, iubiri defectuase, destine păguboase. Şi, totuşi, îl simt în mine crescând invers, într-un ritm ambulat şi imens, către un infinit nedefinit, pentru care nu s-au inventat încă viteze, legi, gravitaţii.

(more…)

‎”Deşi inima mea este ascunsă între coaste, să vezi tu ce poveste: mi-e foarte dor de tine.” (Nichita Stănescu)

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Să te îmbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

(Nichita Stănescu, Îmbrăţişare)

La un seminar pe care l-am avut de curând la facultate -şi care, iniţial, nu avea deloc legătură cu ce urmează să vă povestesc-, profesorul ne-a spus, pornind de la noţiunile de bază ale materiei, trecând apoi la problematica durerii şi, ulterior, la cea a fericirii, că e foarte important să conştientizăm, permanent, în orice moment al existenţei noastre, fiecare pas pe care-l facem şi, mai ales, scopul înaintării fragile.

Într-un exerciţiu concret, dumnealui se adresase în special băieţilor, avertizându-i asupra flirturilor nevinovate pe care de cele mai multe ori le iniţiază în glumă. Ce m-a impresionat mai tare, pe lângă paranteza total în afara orarului, a fost argumentul sfatului, această referinţă către Nicolae Tănase potrivit căruia “femeia iubeşte deplin” şi care, în loc să se izbească de conştiinţa eternului feminin -aşa cum o fac, de regulă, citatele cu şi despre femei, dragoste ori altceva-, s-a întors, precum un bumerang ameţit, către cealaltă jumătate a umanităţii.

(more…)