Ştiţi filmul ăla frumos de la Disney, cu căţeii care interpretează roluri de doamnă şi, respectiv, de maidanez convertit în vagabond stilat şi cu manierele de rigoare? Ei bine, astăzi mi-am permis să prostesc puţin titlul, aşa, pentru că în situaţia despre care vreau să vă vorbesc n-avem doamne, doar victime versus (sau featuring, depinde de caz) vagabonzii de rigoare, adaptaţi la vremuri moderne.

De când am lăsat păpuşile din mână şi-am aderat la viaţa reală, cu interacţiunile aferente între oameni, am întâlnit tot soiul de ciudăţenii. Dar cele mai mari handicapuri, cele mai înfricoşătoare malformaţii le-am întâlnit nu la oamenii care au valori şi principii (şi scopuri în viaţă, totodată), ci la cei care iubesc agresiv (sau, cel puţin, au impresia că sunt foarte pe bune iubiţi) şi care cred, cu un soi de egoism pe care nu-l găsesc îndreptăţit, că lor şi numai lor li se cuvine totul.

În societatea zilelor noastre, doamnele din poveste-s pe cale de dispariţie. Avem, însă, majoritar, victime care pozează-n ipostaze demne de milă, care suferă veşnic, care sunt suprimate veşnic, care ar vrea să fie fericite, dar, ce păcat, ce tragedie, nu sunt lăsate (ce lume crudă!). Bineînţeles, întrucât legea atracţiei funcţionează numai de la plus la minus (sau invers, dar aţi înţeles voi esenţialul), victimele astea se-agaţă doar de câte-un vagabond ale cărui trăsături principale se învârt în mulţimea vidă a impresiei foarte bune despre sine şi a tuturor talentelor (discutabil) pe care le deţine. Ah, era să uit de autodiagnosticarea personală a specimenului dotat cu cantităţi predominante de testosteron care este întotdeauna, în ciuda dotărilor limitate, un amant de categorie grea.

Cert e că, oricum ai privi situaţia, e cam greu să găseşti o explicaţie logică a comuniunii lor. Şi atunci stai şi te-ntrebi ce caută una de asta, fată aparent (să subliniez cumva cuvântul ăsta sau aţi înţeles bine sensul lui?) cuminte şi drăguţă, uneori deşteaptă, cu unul care scrie “să fi tu acolo” şi “sensibil-o” şi care, atunci când se simte contrazis, îşi ia toate jucăriile şi pleacă acasă, pentru că circumvoluţiile lui au suferit nişte depolarizări şi, în cazuri de suprasolicitare, nu pot, ce păcat, să-şi susţină ipoteza de argumentare…

Eu, una, încă n-am aflat ce naiba-i leagă şi-i dezleagă des şi foarte des. Dar ştiu, din mărturisirile lor oneste şi pline de înţelepciune, că pe ei şi aşa îi iubeşte toată lumea, îi doreşte toată lumea, sunt râvniţi de n-ai aer aşa că e un mare noroc că s-au găsit unul pe altul. Că se au, câteodată, unul pe altul. Pentru că greşeala-i umană, orice s-ar zice, chiar şi atunci când el, răzvrătitor şi dulce, se simte atras de alte şi alte culmi străine de unde, până la urmă, tot la ea se va-ntoarce, pentru că, nu-i aşa?, ea va plânge umezind feţe întregi de pernă, va suferi mototolind cearceafuri albe şi roz şi-l va aştepta, iar şi iar, cu braţele deschise şi cu privirea pierdută spânzurată-n uşă.

Am o presimţire că, oricât aş căuta eu, abia asta e dragoste adevărată. De-aia stă numa’ prin spate.

Sursa foto

Tags: dragoste, În V, oameni, prostie, vagabond, viaţă, victimă

This entry was posted on Thursday, June 9th, 2011 at 10:49 and is filed under Scrisoare. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.