Despre (unii) părinţi
Mi-am propus, recunosc, să înşir cuvinte frumoase la adresa celor care ne dau viaţă şi care, apoi, pătimesc în umbra noastră pentru eşecuri care nu le aparţin ori care se bucură în văzul tuturor de victorii mărunte ale odraslelor preaiubite. Aş fi vrut să pot să spun de ce cred cu tărie că o lume a părinţilor este un loc mai luminos, de ce ei sunt, în general, oameni mai buni decât cei care nu au avut, încă, norocul să fie binecuvântaţi cu câte-o mogâldeaţă topitoare de inimi. Dar nu pot acum, aşa că o să mă scuzaţi, până data viitoare…
Vă povestesc, aşadar, acum, de părinţii care locuiesc în vecinătatea parcului de la colţul blocului unde locuiesc. Îi numesc, generic, “părinţi”, pentru că, în concepţia mea fabuloasă şi roz despre viaţă, ei nu prea corespund profilului pe care l-am trasat vag în mintea şi-n inima mea, raportându-mă iremediabil la modelele de-acasă. Dar promit să fac un exerciţiu de generozitate şi-o să (vă) las mai jos loc de concluzii, de argumente, de idei, ca să mă lămuriţi voi dacă-s eu pe dinafara realităţii ori dacă-s alţii. Ăştia, de exemplu.
În parcul de la colţul blocului meu, pe lângă o bară pentru mişcări acrobatice (presupun, că n-are instrucţiuni de utilizare), trei scrâncioburi şi şase balansoare, există două mese de beton cu câte două băncuţe de lemn pe care seara târziu se mai opresc domnişori şi domnişoare să şadă “la un pahar de vorbă”. În afară de asta, cât e ziulica de vară de lungă, la măsuţele alea stau fie bunicii dornici de socializare cu dor de vecina de la 3 sub pretextul supravegherii odraslelor, fie doamnele-mame, din amurg şi până-n hăt de noapte, din acelaşi motiv, sub acelaşi pretext.
Nu spun că asta e un lucru rău. E normal să îţi supraveghezi copilul şi, între timp, să mai schimbi o vorbă, două, cu mămica de lângă tine. Dar când văd mame care “vin la relaxare” (nu-mi aparţine “metafora” asta, e citat în totalitate), scuipă seminţe, beau bere, râd zgomotos şi, atunci când “meseria” le cheamă, la propriu, urlând ca din gură de şarpe (sau ca din căzătură de bună purtare), răcnesc enervate că li s-a întrerupt, brusc, interesanta bârfă, mie mi se face greaţă. La propriu.
Mi se pare imoral şi nedrept să îţi foloseşti copilul drept pretext ca să comentezi ultima bârfă despre ce-a mai făcut Baba Maranda, ori Ţaţa Safta, ori Dumnezeu mai ştie cine cu doamna mamă a prietenului copilului tău, în văzul şi-n auzul vecinilor. Cum nu mi se pare frumos nici să te răsteşti cu tonuri însoţite de sute de decibeli la copilul tău atunci când ar trebui să îi explici, pe-ndelete, că, atâta timp cât a încălcat cuvântul tău şi-a ales să se ducă acolo unde i-ai interzis (cu argumente), trebuie să suporte consecinţele.
Un alt soi de comportament care mi se pare de-a dreptul intrigant şi (foarte!) nelalocul lui legat de aceleaşi specimene de “părinţi” (am o mafie aici în zonă, vă rog să mă iertaţi) e acela al refuzului categoric pe care ţi-l servesc nonşalant atunci când le argumentezi de ce i-ai interzis copilului tău să se joace cu odrasla lor. Acum ceva vreme, pe aici gravita un copil care a reuşit să o scoată din sărite pe sor’mea într-atât de tare încât ea a decis să nu se mai joace cu el (şi, credeţi-mă, Adelina nu se supără pe copii atât de des; e lipicioasă şi toţi trag la ea). Şi, într-o buclă inspiraţională, a argumentat că mama nu-i mai dă voie să se joace cu el. Vreţi să ştiţi ce-a urmat? La prima întrevedere cu mama, doamna respectivă a întrebat-o iscoditor de ce aşa şi pe dincolo. Şi când i s-a spus ce vocabular are copilul ei (lucru verificat şi exemplificat cu citate), şi ce fel de comportament manifestă în societate, i s-a replicat, acid şi categoric: “Îmi pare rău, eu nu cred! Copilul meu nu face aşa ceva!”. Da, copilul ei, care, tot în perioada aia, într-o seară cu lună, îi spusese tatălui său, de faţă cu toată lumea de la scară, “Să mă pupi în c**!” indicând cu mâna brutal de sugestiv zona cu pricina, când tatăl cu intenţii de-a pleca la serviciu i-a spus: “Hai, dă-i un pup lu’ tata!”, nu, nu face niciodată aşa ceva, eu sunt paranoică şi inventez scuze.
Mai am mame care stau la parter şi care ies afară cu bebeluşul de câteva luni, chipurile la plimbare, şi care îi dau sân în văzul lumii, la scara blocului, că, deh, copilului îi e foame şi e greu să te duci în casă (când stai la parter, repet!) ca să realizezi operaţiunea cu pricina. În aceeaşi categorie încandrez şi bunica binevoitoare care umblă cu farfuria cu borş după odrasla din parc la hrănit şi vecina de palier care face mămăliguţă proaspătă atunci când pregăteşte platoul cu brânză şi smântână pentru pisicuţele vagaboande care atentează miorlăind la lumea de dincolo de geamuri din ce în ce mai des. Pardon, despre vecina asta altă dată. Deşi tot un soi de (babă sclerozată şi nebună, a.k.a) mamă adoptivă autoproclamată e şi asta…
Aşadar, dragii mei, voi ce părere aveţi?
Tags: Adelina, grijă, iresponsabilitate, joacă, parc, părinţi, vecini
April 2nd, 2011 at 20:09
Alexandra Bohan — Blog Archive — Despre -unii- parinti…
Dacă e să mă întrebaţi pe mine, există, pe lume, două categorii de oameni în situaţia despre care vorbesc acum: părinţi şi oameni care au un copil (doi, trei ori o echipă întreagă…). Ce-i aseamănă, ce-i deosebeşte? Şi ce-i împiedică, pe unii posesori…
April 2nd, 2011 at 20:20
Nu prea pot sa am nicio parere de data asta, pur si simplu m-o amuzat teribil articolul insa, din pacate, teribil mi s-o si acrit de atata prostime. Inteleg, sunt mame, dar din pacate ..ai dreptate. Nu prea pot fi numite, de multe ori, mame, in adevaratul sens al cuvantului. Degeaba stai 9 luni cu el in burtica si dupa il cresti…daca nu il si educi, sau daca nu te educi tu singura. Probabil, se poarta asa cum stiu..si nu le-o intrat in sange asa cum trebuie, iubirea de mama. Acea iubire sincera ce te schimba in cateva luni…cat pentru intreaga viata, facand din tine o mai buna persoana, iubita, ….o adevarata mama.
Frumos articol!
Felicitari! >:D<
April 2nd, 2011 at 20:42
MegaLike ca sunt eu acolo b-)
April 2nd, 2011 at 22:24
Parca i-ai descris pe vecinii mei de scara, care , cat e vara de lunga stau in parculetul din spatele blocului la scuipat seminte, baut bere si probabil barfe. Copiii roiesc in jurul lor si cateii asemenea…
Nu vreau sa stiu despre ce discuta seara de seara. Trec rar pe acolo, dar si cand trec si ii vad ma apuca mila…
Ce ti-e si cu oamenii astia?! Si ce sa mai zic de genul asta de odrasle, deja ii vad cum vor creste si nu e o imagine prea placuta.
Andres
April 2nd, 2011 at 22:50
In primul rand vreau sa-mi cer scuze pentru eventualele greseli pe care le voi face. Sunt in pauza meciului Milan-Inter si nu vreau sa pierd ideea.
De ce credeti voi ca suna atat de cunoscut aceasta poveste? “Parca imi descrii vecinii” etc. Pentru ca asta e mijlocul de socializare in acest moment. Nu vreau sa apar pe nimeni, dar sa fii mama 24h/24, 7 din 7 e greu si e si foarte frustrant.
In functie de nivelul social, fiecare discuta cum stie, unele la coafor, altele la o cafea, altele la plaja. Deja aici am specificat femei care au timp sa mearga la coafor sau sa se intalneasca cu prietenele la o cafea … sa nu mai zic de solar sau plaja.
Faptul ca acele femei barfesc cat timp stau cu copilul afara e tipic romanesc. Nu strica, dar nu este nici productiv. Noi barfim pe la blogmeeturi, altele barfesc la bloc-meeturi. E simplu. Suntem prea saraci sa mai facem figuri. Toti au nevoie de putina socializare… pana si mamele mai putin mame.
Faptul ca au timp sa iasa cu odraslele in parc e foarte, foarte bine. EU stau si ma uit aici in Italia cum mamele isi lasa copiii in grija dadacii si petrec cate 4-5 ore la serviciu, apoi 4 ore prin magazine si alte cateva ore in compania sotului/amantului/logodnicului la un restaurant, ceva … apoi seara mai vin si la copil. Deci iubire de mama = 0
Saraci cum suntem, mereu am gasit timp pentru copilul nostru … si chiar daca nu am avut bani, am stiut sa-i daruim atentie, iubire si cate o palma la cur. Si da.. cur e regionalim deci se permite.
Nu e normal sa stai sa bei pe banci/ sub banci, pe masa sau pe langa masa… dar e sanatos. In tara asta/aia de cacat in care statul nu-ti ofera nimic.. incerci sa faci si tu ceva sa nu inebunesti.
Acum a inceput meciul si trebuie sa o tai si eu. As mai fi avut multe de spus… dar vedem cu evolueaza comentariile pe aici la ce am spus si revin.
April 3rd, 2011 at 09:55
Se cunoaste…stai in tiglina 1, 2 sau 3
April 3rd, 2011 at 11:39
cunosc perfect parcul descris de tine,pt simplul motiv ca am crescut si eu acolo,impreuna cu adelina.si da,ai perfecta dreptate in tot ce zici.dar..draga mea..de unde nu-i,nici Dumnezeu nu cere.cred ca ne revoltam degeaba,sunt prea multi ignoranti in general si aproape toti s-au adunat in romania.nu reusim noi sa le schimbam mentalitatea de barfitori pusi pe mancat seminte,ras zgomotos si baut bere.putem doar sa ii
ignoram,pana cand vom avea puterea sa ne desprindem si sa plecam unde-om vedea cu ochii
April 3rd, 2011 at 21:04
Îmi pare rău şi bine deopotrivă că mi s-a oferit ocazia să aflu câte un răspuns la întrebarea, la dilema, la nemulţumirea mea, şi totodată mărturisesc că m-au răvăşit replicile care, de ce n-am recunoaşte-o?, reflectă ralităţi imediate, apropiate, vecine.
Zaza, mă bucur că te-a amuzat articolul meu! Eu consider că nu doar iubirea maternă (pe care nu o contest la niciunul dintre părinţii pe care îi descriu atât de tulburător punându-i-cu intenţie!- într-o lumină proastă) e suficientă ca să îţi creşti copilul, ci şi educaţia adulţilor contează. Pentru că ei sunt cei care, în primii ani din viaţă, reprezintă modele, fie ele demne sau nu, de urmat pentru pruncii de crescut.
Andreas, tind să cred că am conturat o tipologie la modă, din ce în ce mai prezentă în viaţa mondeno-micro-socială. Pentru că, din păcate, după cum reiese şi din comentariile puţine, dar consistente, cred eu, pe care le-am primit ca răspuns la întrebarea mea neliniştitoare, situaţia se regăseşte mai peste tot, cu modificări în jurul parametrilor neimportanţi, neinteresanţi, oricum. Sper, însă, că mă înşel, şi că e doar o coincidenţă pur nefavorabilă care nu va mai dura mult. Dar… prentru mine, deocamdată, există un “dar”.
Alex, te-am înţeles, te-am iertat, te-am citit şi ţi-am dat dreptate pe ici, pe colo, ca să te contrazic, apoi, prin alte părţi. Într-adevăr, e foarte greu să fii mamă, nu contest. Cum nu neg nici nevoia acută de socializare, acuzând bârfa care se impune în anumite contexte. (În fond, discreţia îl înnobilează pe om, dar nici bârfa n-a ucis pe nimeni!) Dar mamele care îşi sacrifică mult din timpul dedicat creşterii copilului ca să opteze pentru coafor, solar, shopping şi alte asemenea, nu cred că sunt demne de-o asemenea titulatură. În plus, eu am ajuns la concluzia că nu iubirea de mamă le dă afară din casă pe doamnele cu odrasle, cât ideea că se vor întâlni în parc alte asemenea “doamne” cu care să mai conenteze una, alta. Şi asta e cel mai trist, cred eu.
Raluca, eu încă vreau să cred că se poate, aici, trăi frumos. Că se poate trăi bine. Că se poate trăi, înainte de toate. De asta scriu şi critic ori laud când e cazul, pentru că încerc (şi vreau să şi găsesc) în cenuşă speranţe noi de rezolvare pentru probleme neobosit de vechi.
April 4th, 2011 at 14:30
Mda, vad si eu cazuri de gen – doar sueta de pe trotuar (a parintilor, de obicei a mamelor) e de nepretuit si de neratat.
Cum spunea insa cineva uneori in viata servesti doar ca exemplu de asa nu. Pacat de copii ca nu invata foarte multe bune si mai ales ca nu se stie cati dintre ei, cand vor ajunge mari si vor fi parinti, vor dori sa fie mai buni decat parintii lor – ca de obicei (si dau exemplu din alta zona) daca ai vazut ca nevasta se bate de 3 ori pe zi asa o sa faci si tu, n-o sa te gandesti tu cat de just si OK e sa faci asta…
Evident nu cred ca e totul pierdut insa da, sunt oameni si oameni. Din pacate nu-s nici usor de educat/indreptat multi.
April 10th, 2011 at 17:26
Esti o optimista incurabila,Alexandra.Desi sunt mai mica decat tine,eu nu mai am putere sa cred si sa intrevad un viitor frumos aici,in tara mea.Si marturisesc,sa plec de aici e tot ce imi doresc acum.Poate sunt inca un copil,dar chiar si copiii filtreaza realitatile prin suflet.M-am lovit deja de ignoranta,nepasare,batjocura ,multa rautate,prea multa chiar.Si am senzatia ca orice as incerca sa fac frumos sau bine,voi avea de suferit in primul rand sufleteste. Si crede-ma,nu vreau sa ajung un adult imbatranit inainte de vreme,imbacsit de emisiuni stupide la TV,care sta in parc supraveghind un plod si mancand seminte cu vecinii.
April 10th, 2011 at 17:49
Raluca, adolescenţa ta nu ar trebui să fie umbrită de astfel de griji şi de probleme. Pentru că ele aparţin unei lumi pe care şi mie mi-e imposibil, câteodată, s-o înţeleg. Lumea celor mari. A adulţilor. A ne-copiilor. A… lor. Asta, însă, nu mă opreşte pe mine să încerc să iau atitudine, să mă zbat, să mă strofoc, să scriu, să vorbesc, răcindu-mi deseori gura de pomană, să ofer un sfat şi să primesc sfaturi de la oameni mai înţelepţi ca mine, să cad, să mă ridic, să-mi exersez reflexele de apărare şi să-mi înving, rând pe rând, marile temeri. E drept, pe aici, viitorul nu pare să promită nici mult, nici (mai) bine. Dar, în viaţă (şi îţi spun aici din proprie experienţă), e important să crezi în ceva, să ai un ţel major, un scop sigur, pentru care să lupţi neapărat, multă vreme, până la frumoasa-i îndeplinire. Iar eu am ales că cred că pot face, aici, ceva măreţ. Dacă am să reuşesc sau nu, nu ştiu. Dar poate că ne vom întâlni cândva şi-am să-ţi povestesc negreşit.
Eu, spre deosebire de mulţi pesimişti ai generaţiei mele, nu mi-am dorit să plec să studiez în afară. În verile trecute, când colegi de generaţie îşi pregăteau sârguincios dosare doldora de hârtii, ca să aplice către ţinuturi dincolo de graniţe mai primitoare, planificând studenţii de vis şi analizând oferte ameţitoare, eu mă ţineam cu dinţii de colţul meu aerisit de ţară. Pentru că nu eram convinsă nici atunci, şi nici acum nu prea sunt, sinceră să fiu, că, într-adevăr, în afară lucrurile sunt, în toată profunzimea gândului şi-a realităţilor ştiute şi neştiute, mai bune ca la noi.
Nu neg, ţara aceasta are probleme multe, de la mentalitate încolo. Dar, spre deosebire de mulţi alţi curajoşi, eu mă tem. Şi, în ciuda aspiraţiilor mele către un viitor mai bun, mai frumos şi mai încărcat de oportunităţi, prefer să rămân. Cunosc aici oameni mulţi care mi-au dovedit că România nu e doar coruptă, furată, imorală. Cunosc oameni care gândesc mai limpede decât ar putea-o face mulţi. Cunosc oameni deştepţi, oameni frumoşi, oameni cu sufletele pline. Oameni calzi, de care am nevoie. Şi fără de care nu sunt convinsă că nu aş rezista vreme îndelungată în ţări unde oamenii sunt reci…
Poate am să plec, cândva. Poate am să şi rămân, o perioadă. Sau n-am să plec deloc. Nu ştiu. Dar încerc, pe cât posibil, să nu îmi fac un ţel din asta, dintr-o posibilă plecare, ca să nu mă umplu de ură şi de scârbă; de dezgust şi de repulsie. Îţi spun asta pentru că, de fiecare dată când mi-a intrat în cap câte-o idee dintr-asta de plecare fără cale de întoarcere, m-am otrăvit cu toate minusurile locului în care mai aveam, totuşi, de stat o perioadă. Şi nu a fost nimănui rău, decât mie, atunci, spre plecare, şi multă vreme după aceea…
În altă ordine de idei, suntem un rezultat al unor transformări care îşi pun amprenta, inevitabil, asupra raţiunii şi-a simţirii noastre. Iar dacă filtrezi cu grijă ce e “bine” de ce e “rău”, aşa cum ai fost educată să le distingi (lucru de care nu mă îndoiesc, privind felul în care pui problema), eu îţi spun să fii pe pace. N-are ce să fie rău.
April 17th, 2011 at 13:15
E foarte grav că mănâncă şi scuipă pe jos cojile de seminţe, e foarte grav că urlă din toţi rărunchii la copilul aflat în cealaltă parte a parcului, e foarte grav şi complet aiurea să alergi cu farfuria de mâncare prin toată casa/tot parcul să hrăneşti un copil răsfăţat sau care nu vrea să mănânce, e puţin aiurea să alăptezi în public, dar, pentru Dumnezeu, ce problemă aşa mare e socializarea? Că e bârfă, că e discuţie despre vreme, haine, cosmetice, mâncare, soţi, filme sau ce-o fi? De ce e asta aşa de grav? Care sunt activităţile permise părinţilor-model? Mie mi se pare că în era tehnologizată în care trăim se socializează prea puţin şi în niciun caz prea mult.
April 17th, 2011 at 13:27
Anatati, nu ideea de socializare în sine e problema, ci contextul în care are loc întreg procesul. Pentru că, de dragul discuţiilor (despre ce-or fi ele, nu contează) care se nasc sub pretextul supravegherii odraslelor, părinţii îşi neglijează cu bună ştiinţă copiii. Asta e, de fapt, problema. Cunosc şi părinţi, model sau nu (asta ţine, în fond, de principiile fiecăruia şi de criteriile care fac posibilă o astfel de încadrare), care caută prilej de socializare în alte circumstanţe, nu folosindu-se de copil. Şi da, din punctul meu de vedere, asta face diferenţa.
June 22nd, 2012 at 22:45
[...] mai povestit despre gaşca de “doamne” vesele care se adună, seară de seară, la relaxare, pe banca din parcul copiilor. Ei bine, specimenele [...]