Cred cu tărie că e mai mult decât esențial să-ți făurești câte un ideal pentru care să respiri, să lupți, să visezi, să dai tot și să primești îndoit, întreit, infinit în schimb. Pentru că, altfel, existențele noastre n-ar fi altceva decât un ciclu nesfârșit de transformări metabolice pur rudimentare.

Am auzit de mii de ori oameni care nu știu să-și identifice, înainte de priorități, scopuri și rosturi ale zbuciumului lor de peste noapte, de peste zi. Și mi-a fost extraordinar de greu să-i înțeleg de ce se agită de zor nevoie mare și de ce aleargă mâncând pământul, dacă nu au nici cea mai vagă idee, în profunzimea gândirii lor, încotro se îndreaptă…

(more…)

Oamenii care pleacă, în general, se îndreaptă către noi orizonturi cu speranţa nebună de-a întâlni, pe drum, un viitor mai bun, mai luminos, mai drept şi mai bine plătit decât tot ce le-a fost oferit în trecut. Şi, de cele mai multe ori, păstrează în suflet, alături de iluzia îmbătătoare a strălucirii de dincolo de noua decizie, o mare dezamăgire amară ca rezultat final al tuturor frământărilor care le-au bântuit, cândva, nopţile albe, nopţile triste, nopţile chinuite.

Spun asta pentru că mă pregătesc, sufleteşte, de-o mare plecare firească. Liceul e gata acuşi, iar eu mă străduiesc să traversez cu brio finalul care-mi mănâncă zilele, şi nopţile, şi sufletul de tristeţe. Pentru că am destule motive cât să nu-mi surâdă ideea de cruntă despărţire, dar, totodată, mă declar, nu prea mândră, posesoarea unor amintiri deloc dulci care mă fac să oftez, câteodată, şi să mă oblig, în cel mai barbar mod cu putinţă, să-mi sincronizez fericirea cu ideea plecării.

(more…)

Recunosc deja, spăşită îndeajuns cu aceeaşi încăpăţânare cu care nu prea iau măsuri, că petrec mult, prea mult timp, cred, în faţa calculatorului. Și mi-e dat, de cele mai multe ori, pe lângă oamenii minunaţi cu care păstrez legături de aur, să aflu oameni cu orizonturi limitate, oameni diferiţi, oameni ciudaţi, oameni…  altfel decât cei cu care m-am obişnuit deja.

Nu discut aici ceea ce ţine, cred eu, de maturitatea fiecăruia. De faptul că, la 20 de ani, nu prea mai ai scuze pertinente ca să te justifici invocând neştiinţa, atracţia de necunoscutul sau alte chestii dintr-astea care se văd (da! Se văd!) în fotografii cu tentă piţipoasă (sau piţipongică?) ori cocălărească. Dar mie mi se pare trist, de-a dreptul tragic, chiar, când mi-e dat să văd câte-un copil care prezintă, în stare deloc latentă, tendinţe clare de deviaţii pe-un drum nu tocmai indicat, recomandat şi demn de urmat.

(more…)

Trecând peste tramvaie tragice şi aducătoare de nenorociri (şi mulţumind iar şi iar de o mie de ori mersului pe jos…), mă întorc la povestea tulburătoare a cutremurului din Japonia. Şi, dincolo de aspectele care te lasă mut ale civilizaţiei lor rupte, parcă, dintr-un alt veac pe care noi nu-l vom pupa prea curând, mă gândeam zilele astea la tot chinul pe care l-au trăit japonezii, la incertitudinea lor în privinţa situaţiei de viaţă, ori de moarte, a tuturor celor dragi. Cu toate astea, însă, au reuşit să nu se aventureze în îngrămădeli brutale, în mulţimi scandaloase, în înghesuieli violente.

Există distanţe care ne leagă, şi apropieri care ne despart. Există munţi care stau între oameni, şi nori-punte peste inimi care bat în aceeaşi direcţie. Şi, totuşi, de cele mai multe ori, natura răzbeşte şi desparte oameni mai mult decât îi uneşte. Ca acum.

(more…)

La ora asta semi-târzie la care înşir primele gânduri pe noul, ultimul, definitivul (sper!) blog, în cască-mi răsună armonios Pasărea Colibri, “Scrisoare de bun rămas”. Şi mă regăsesc copilăreşte (a câta oară?…) într-un vers, unicul vers pe care l-am diagnosticat cu o metamorfoză parţială în trecerea sa către muzică.

“Mi-e frică de-ntâmplare şi mi-e frig”, îngân pe-ntuneric, înfofolită într-un hanorac moale şi cu şosete roz flauşate-n picioare şi mă gândesc că, poate, cei care-au ales să-nlocuiască întunericul poetului cu întâmplarea lor s-au tratat deja, de frica de nelumină, la vremea aceea. Viitorul, însă, le-a rămas şi lor, şi mie, imprevizibil…

Spun asta aici, acum, pentru că blogul pe care-l deschid în seara aceasta citirilor de suflet, a răsărit pe neaşteptate, dintr-un impuls, dintr-o scăpare. Dintr-o izbucnire a unui eu căruia i-a lipsit destul de mult scrisul. Dintr-o dependenţă (productivă, zic eu…) pe care nu reuşesc să mi-o reprim. Din mine, şi-atât.

Spun, aşadar, bun venit, şi întind, pe-o palmă subţire de coli digitale, bucăţi de suflet, gânduri oneste, mărturisiri profunde. Şi vă aştept să (ne) găsim, să (ne) (re)găsim, împreună, rosturi noi la toate cele vechi şi (ne)ştiute…