De ce port bijuterii

Nu e un secret că-mi plac bijuteriile. Unii le-ar spune gablonțuri, dacă se uită mai atent și, eventual, și cu un ochi mai critic, la colecția mea de accesorii pe care le scot mereu în lume, încercând să le asortez la starea mea de spirit sau la feelingul pe care aș vrea să-l generez celor din jurul meu atunci când mă văd sau când, de fapt, (ei) văd bijuteriile…

Cât timp am parcurs modulul de pediatrie, mi-am scos de la naftalină toate floricelele colorate. Și cerceii cu Aiurel, și brățăricile zornăitoare. Și, recunosc, am avut mare succes. Copiii i-au remarcat imediat, și mulți au zâmbit instant, recunoscându-l pe prietenul ursulețului Winnie, iar asta mi-a făcut și mie, de multe ori, ziua mult mai frumoasă.

Doar că eu nu dețin în ”garderobă” numai cercei colorați. Am și cercei cu perle fine, pe care îi așez la ureche la ocaziile speciale. Am brățări subțiri, pe care mi le potrivesc la-ncheietură la evenimente festive. Și, de multe ori, îmi asortez la ele -involuntar- și o atitudine potrivită, pe măsura modelului, și-a culorilor, și-a lucrăturii fine și splendide.

Mai am, însă, de adăugat varietăți și modele și nu mă sfiesc să-mi upgradez colecția atunci când se ivește ocazia. Iar dacă ar fi să numesc ceva ce-mi lipsește cu desăvârșire, atunci aș adăugat negreșit pe listă verighete si inele de logodna (mă mulțumesc și cu câte o bucată din fiecare, hihi!), piese a căror alegere e întotdeauna altfel, cu semnificații de suflet, care rămân dincolo de culori, de model, de alegeri în ton cu ocazii și dispoziții.

Mie-mi plac bijuteriile și știu că ele mă reprezintă. Voi le preferați? Le cumpărați? Le purtați? Și dacă da, de ce?

Publicat în Advertorial | Etichete , , | Lasă un comentariu

Semaforizare inteligentă și (pietoni) nu prea

WP_20160519_014Pentru cine nu a aflat deja, orașul iubit s-a procopsit, de ceva vreme, cu un sistem de semaforizare inteligentă. Sună așa, foarte interesant, și profi, dar, practic, nu e mare filosofie: doar o cutiuță mică și galbenă, prevăzută cu un buton foaaaaarte sensibil la atingere, care anunță că de-o parte și de alta a străzii există pietoni mânați de dorința de-a traversa. Și, ca printr-o magie, planetele și semafoarele se aliniază și, în scurt timp, se face verde pentru muritorii de (la) rând. Sau, mă rog, cel puțin aceasta-i teoria.

În practică, însă, adevărul arată puțin altfel. Sau eu, una, s-a întâmplat să remarc o paletă foarte largă de sentimente pe care le experimentează pietonul de rând, ca mine, atunci când așteaptă luminatul împăciuitor al semaforului. De la furie (”ce aia mă-sii e asta?” – cenzurat și necenzurat, demn de reformulat numa-n singurătatea propriilor gânduri) până la nervi (”cine-a pus rahatul ăsta aici?”) și dezgust (”fix asta ne mai trebuia!”), pietonul obișnuit nu se sfiește să-și exprime, verbal și zgomotos, gândurile. Dar, mai mult decât atât, ce m-a impresionat profund până la stele și niscaiva lacrimi (de râs și, câteodată, și de groază), e comportamentul (in)uman față de cutia aia galbenă cu buton foarte sensibil care, la simpla atingere, generează un pâlpâit roșu al unui text care zice, prietenos, ”vă rugăm să așteptați” (în română) și ”please wait” (în engleză) și care, din fabrică, a fost prevăzută să nu poată riposta la tentativele de violență stradală. Din păcate.

WP_20160519_015Acum două zile, spre exemplu, mă așez la un astfel de semafor unde o mână semnificativă de oameni aștepta să se facă verde. Și pentru că textul cu roșu nu pâlpâia de niciun fel, am apăsat butonul salvator și mi-am găsit, comod, un colț de tihnă pân’ la verde. Numai că, în spatele meu, o duduie agresivă și foarte, foarte grăbită, imitând ca o maimuțică ascultătoare gestul meu revelator, se apropie de nevinovatul dispozitiv și-ncepe, cu mișcări brutale și repetate, să apese pe buton cu-atâta patos încât, personal, am crezut că mai are-un pic și-ncep să se scuture nucile din vârful stâlpului agresionat nemilos. Când, într-un final, s-a făcut verde, disproporționat cu numărul de apăsări, duduia a oftat ușurată și, ca un hipopotam văduvit de grație, și-a croit drum prin mulțime ca s-ajungă acolo unde, de fapt, planificasem cu toții s-ajungem: dincolo.

Dac-ar fi după mine, aș monta alături, măcar așa, de amuzament, un difuzor, care să fie programat s-arunce câte-o replică nu foarte savantă în legitima apărare a stâlpului, pentru toți cei care, tocmai pentru că n-au idee cu ce se mănâncă, aleg calea unui comportament agresiv și demn de-un IQ îndoielnic vis-a-vis de ceea ce nu cunosc. Poate că un ”ce dai așa, băi, dobitocule?” ar mai tempera măcar un strop din procesul de distrugere-n masă executat de unii, dacă ”Școala vieții” -pe care atââât de mulți o tot trec în CV-ul facebookian, pentru că dă bine- a uitat să includă-n programă un pic de simț al măsurii și tot un pic și din ceva ce denumim abstract bun-simț care să-i diferențieze de alte paricopitate, private de la natură de aceste posibilități de evoluție.

Dar, până atunci, să fim îngăduitori și să-nvățăm, unii de la alții, ce-i toleranța. Pentru că marile schimbările au nevoie de timp, și nu toată lumea e făcută să se adapteze din prima. Sau din primele o mie de încercări. Așa că, până atunci, să ne rugăm împreună să reziste această tehnologie performantă care are, mai mereu, dezavantajul de-a fi atât de fragilă și de… aparent exclusivistă.

Publicat în Jurnal | Etichete , , , , | 1 comentariu

Cum a fost la Orașul Profi

Profi_6V-am povestit aici, zilele trecute, cu entuziasm, despre Orașul Profi, eveniment organizat cu ocazia inaugurării celui de-al 400-lea magazin Profi în Iași. Astfel încât, între două cursuri și niscaiva stres generat de-un deadline nemilos, am tras o fugă la fața locului și, acum, vă povestesc în liniște, la rece, despre cum a fost.

Mie mi-a plăcut mult de tot, mai ales pentru că, în momentul când am ajuns eu, în fața scenei, o gașcă de copii încinseseră o horă moldovenească, de mână cu mascotele Profi. Mi s-a părut foarte drăguț, mai ales că erau toți pictați pe față și foarte veseli, concentrați să nu greșească pașii dictați de ritmul melodios al glasurilor zglobii de pe scenă. Pentru că, da, coloana sonoră a fost susținută tot de copii, foarte talentați de-altfel, care-au îmbiat, veseli, la joc și voie bună. Și mai că mi-a părut rău că nu mă-ncadrez în categoria de vârstă a micilor dansatori amatori. 🙂

Dar n-a fost cu supărare, pentru că, în explorările mele, am vizitat Școala Profi, de departe locul cel mai aglomerat, unde copiii erau antrenați în activități frumoase, colorate și generatoare de zâmbete, fapt care s-a simțit -și văzut, și auzit- în zumzetul global al locației.

Profi_2Așa că m-am reprofilat și-am înaintat pe ”ulița Profi”, unde am reperat și testat Poșta Profi, cu felicitările dornice de călătorii, apoi Primăria Profi, unde mi-am făcut un profil de cetățean din cap până-n picioare și-am scăpat nemăritată, iar ulterior am traversat pe lângă Punctul Medical Profi și-am oprit la Hanul Profi, pentru un răgaz gustos, cu miros ispititor, numai bun pentru liniștit personalități flămânde.

Și tot în cursul plimbării mele am descoperit un element care mi-a atras atenția și anume tabloul acesta realizat din țigarete, în cadrul unei campanii antifumat, care mi s-a părut foarte, foarte reușit. 🙂 Big like!

Însă, de departe, cele mai populare și așteptate momente ale evenimentului au fost concertele susținute de Smiley și Loredana, care au zguduit orașul și-au generat multe aplauze și spun asta cu certitudine pentru că pe unele le-am auzit de la propriul geam, situat la ceva distanță de centrul civic. 🙂

Pe scurt, a fost un weekend reușit, și sper că Orașul Profi va reveni, curând, la Iași. Voi ați fost? V-a plăcut?

Publicat în Evenimente | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Iași, Orașul Profi

KV-Profi400_A1-v3 (1)Week-endul acesta, Profi sărbătorește, la Iași, deschiderea celui de-al 400-lea magazin din toată țara. Astfel, pentru a marca această realizare, Iașiul va deveni, preț de două zile –14 și 15 mai– Orașul Profi, găzduind pe esplanada Palatului Culturii o serie de activități interactive, printre care se numără un concert cu Smiley (sâmbătă, 14 mai) și un concert cu Loredana (duminică, 15 mai).

De asemeni, în programul și pe harta Orașului Profi se regăsesc:

  • Școala Profi – un colț destinat copiilor care vor putea participa la workshop-uri de fizică, astronomie, chimie și percuție muzicală, vor putea citi cărți la Bibliotecă sau vor avea posibilitatea de a merge la Face Painting, printre alte activități interactive special pregătite pentru ei.
  • Primăria Profi – locul unde se pot oficia căsătorii de o zi și, desigur, locul unde se eliberează buletinele de cetățean Profi. Seriozitatea promite să se-mbine cu distracția, așa că, de ce nu?
  • Hanul Profi – un spațiu destinat deliciilor culinare, unde se vor găsi bucate tradiționale calde sau reci, numai bune pentru pofticioșii care au nevoie de un surplus de energie.
  • Poșta Profi – unde cetățenii pot alege din oferta variată a cărților poștale câteva pe care să le trimită celor dragi. Trimiterea lor este gratuită!
  • Punctul medical Profi – nu neapărat pentru a fi vizitat, ci mai ales pentru intervenții în caz de urgență. (O echipă medicală va fi prezentă pe tot parcursul evenimentului.) Însă, pentru doritori, zilnic se vor putea măsura 100 de glicemii și, de asemeni, se vor putea realiza măsurători ale tensiunii arteriale tuturor celor care solicită acest lucru.
  • Scena – unde vor cânta copii talentați ai orașului Iași, 2 trupe locale și, desigur, serile se vor încheia cu câte un concert susținut de Smiley (sâmbătă) și Loredana (duminică).

În plus, organizatorii promit și multe concursuri cu premii-surpriză! Pentru mai multe detalii, join pe pagina evenimentului!

Deci, cu cine mă văd în weekend la Orașul Profi?

Publicat în Evenimente | Etichete , , , , , , , , , , | 1 comentariu

”Alo? Care sunt problemele orașului?”

Primesc adineauri un telefon. Pe fix. Acolo unde nu mă sună decât 5 persoane, cel mult, și toate din familie. Și, între orele 10-17, și niște generoși de la call center-uri care-mi oferă tigăi, invitații la evenimente de lansare, cine și prânzuri, toate gratuite, ca să-mi vândă, mascat fără niciun strop de subtilitate, ceva foarte scump și foarte îndoielnic calitativ. Dar mă rog, nu asta era ideea principală, ci că duduia de azi, după ce-a dat duios un ”Bună ziua!” și-a întrebat dacă-i familia Bohan, mi-a zis că mă sună din partea domnului XY, candidat la primărie, care ar dori să ia aminte despre problemele orașului. ”Așadar, care sunt problemele orașului,?” m-a întrebat ea, probabil c-o fluturare din gene care mi-a scăpat din vederea încremenită de… un amalgam de sentimente.

Zău, nu știu cum aș putea să numesc asta. Dar mi se pare o chestie urâtă. Pentru că eu m-am simțit ca un copil la școală cu lecția neînvățată. ”Deci, care sunt problemele orașului?” aduce teribil cu momentele alea penibile de la examene când știi că ai citit în carte, dar nu-ți aduci aminte decât că erau 3, 5, 7 sau mai multe, notate cu liniuță, de la capăt. Și, dincolo de intenția care-o fi fost ea bună –deși până acum, desigur, nu m-a întrebat nimeni ce părere am eu vis-a-vis de ce se-ntâmplă în comunitate-, mie mi s-a părut că accentuează durerea-n posterior pe care o au unii cu autoritate față de ce cred cetățenii. Pe principiul ”hai să-i sunăm, să-i întrebăm, oricum n-or să știe, dar măcar să nu zică cineva că nu-i băgăm în… seamă”. Continuarea

Publicat în Jurnal | Etichete , , , | 1 comentariu