…n-as prea accepta sa ma imbrac cu orice. Uite-asa!

Sunt satula de oamenii care se imbraca prost. Sunt pline strazile, cluburile, terasele de femei care isi aleg hainele paralel cu orice tangenta la limita de bun-simt a esteticului, incat nici nu ma mai obosesc sa ma uit in directii in care colacei si mormane de celulita sunt strangulate de colanti –animal print eventual-, topuri si alte bucati de material prost aruncate asa, la-ntamplare. Eventual colorate si-n nuante dintr-alea neon, care te zgarie direct pe retina. Nu stiu, intr-o perioada aveam senzatia ca lumea e lipsita de oglinzi, altfel nu imi explicam cum de pot iesi unii asa pe strada. Erau curajosi, probabil.

Nici barbatii nu sunt mai prejos atunci cand vine vorba despre ciudatenii in materii de vestimentatie. Mai tineti minte trendul ala cu blugii care aveau fermoare pana la genunchi? Eu perioada aia mi-o amintesc perfect, erau trotuarele pline de smecheri impiedicati, cu pantalonii cazuti, care mimau un soi de mers de rata pentru ca nu puteau, de mila blugilor scumpi, etichetati de firma, sa isi exercite mersul normal, ca orice biped intreg la minte. La asta mai adaugam tricourile cu burti incluse (si goale, eventual), ori camasile mult prea mulate, descheiate pana-n suflet, care aratau (si care mai arata, inca…) lumii intregi latura insufletita a personalitatii lor, probabil (nu stiu, imi dau cu parerea, n-am ajuns pana acolo cu privirea, m-am impiedicat de par. Mult par.)

Asadar, ca sa-ntelegeti unde vreau sa ajung, va spun (daca n-ati prins ideea deja) ca am ochii destul de obositi de astfel de peisaje, zilnic. Dar cireasa de pe tort e intotdeauna pe facebook -sau pe la tv, cred, nu stiu, ca acolo nu ma uit- unde apar vedetele pozand in tot felul de tinute in care au defilat pe la diverse evenimente. Nu sunt specialist, nici critic autorizat, sunt doar un “parerist” ca oricare altul, dar, sincer, la multe dintre ele as da unlike, daca mi s-ar permite (oricum n-ar conta, tinand cont de faptul ca in urma mea vin alti 10 000 de fraieri gata sa onoreze, cu like-ul lor umil, vedeta cu pricina).

Stau si ma-ntreb cateodata, prea deschis si prea onest, cum de pot unii sa accepte sa imbrace tot felul de ciudatenii. Daca pe oamenii obisnuiti ii mai inteleg ca nu se pot imbraca intotdeauna cu lucruri ca lumea (desi firma, pretul, eticheta sau trendul nu compenseaza bunul gust si nici nu-ti asigura armonia vestimentatiei), vedetele n-au nicio scuza care sa justifice prezenta unor toale prost gandite si croite care le-nfasoara trupurile alea super-infometate. Ori n-au gusturi, ori au probleme de vedere, ori n-au oglinda. Una din trei. Ma tem, totusi, sa nu fie toate motive mentionate vinovate de proastele aparitii, pentru ca, daca-i asa, atunci problema e mult mai grava decat imi imaginam.

Gusturile nu se discuta, e-adevarat, dar eu, pe drept zic, ma simt depasita de unele impopotonari care ma trimit cu gandul la tot felul de figuri din natura ori gospodarie. Pentru ca noile trenduri le fac pe vedete sa arate fie ca niste mopuri infasurate cu niste carpe, fie ca niste perdele rulate pe cate-un bat ca urmare a centrifugarii la masina de spalat, fie ca niste pasari pe cale sa-si ia zborul. Fie ca niste oameni care s-au trezit cu nasul in perna dimineata si, de suparare, s-au imbracat cu ochii inchisi. Numai zambetul de diva tradeaza faptul ca s-au imbracat asa de bunavoie, ca altfel, zau, as intelege c-a fost un accident. Dar, din nefericire, aceste peisaje se datoreaza intotdeauna unui cumul de gesture premeditate.

Imi spun uneori ca e tare bine ca nu-s vedeta. Macar asa pot sa ma-mbrac cu orice si, mai presus de toate, nu e niciun nume celebru, niciun roi de paparazzi pe urmele mele care sa comenteze, in permanenta, alegerile mele in materie de haine. Iar asta ma face sa ma simt bine in pielea mea asa cum, probabil, numele grele din gramada vedetelor noastre nu se prea simt. Sau, cine stie? Eu n-am nici cea mai vaga idee…

Obtine un bonus substantial pe 888poker. Cel mai tare site de poker din Romania.

Ratez intotdeauna ciresii in floare. Primavara de primavara, in calea mea se-astern alte nebunii, alte griji, alte prioritati, iar pasii mei evita constiincios toate aleile cu pomii infloriti sublim an de an, in prag de renastere vegetala.

Primisem la un moment dat un e-mail dragut de la profa de romana cu niste fotografii splendide cu ciresi in floare in care era specificat ca, in fiecare an cand acest fenomen miraculos se petrece, chinezii au liber trei zile ca sa se plimbe pe aleile proaspat decorate cu explozii alb-roz si sa admire frumosii copaci. De atunci imi tot doresc sa fiu chinez, dar n-am nicio sansa, cred ca va trebui sa ma consolez cu asta si sa ma resemnez odata pentru totdeauna.

Ieri, insa, iesind de la examen, am traversat pe-o bucata de trotuar ingust pe care-l evit de regula pentru ca nu incape chiar oricine pe-acolo si, incercand sa nu iau inainte proeminentele crengi care se revarsa astupand intocmai ca un tunel bucatica ingradita destinata mersului pietonal, privirea mi s-a oprit peste un gard dincolo de care statea mandru un copac mare, cu fructe ispititor de rosii, abia date-n parg, carora le-am facut o poza. (Trei, de fapt.) N-am avut flori de admirat si nici o tinuta asortata cu destula nebunie incat sa ma catar ca sa testez intr-adevar veridicitatea materialului cu pricina pe care l-am dibuit (dorit, de fapt) a fi cires, dar de la distanta aia mi s-a parut oricum un copac frumos, demn de imortalizat si de dat mai departe, macar asa, pentru clatit ochi si suflete.

Intre timp mi s-a pus in vedere ca-n fotografiile mele nu-s ciresi, ci visini. Nu contrazic pe nimeni, pentru ca nu-i cunosc suficient incat sa fac, din ochi, distinctia intre ei. Dar tot impart cu voi imaginile ca sa admirati, macar asa, de la distanta, cam ce mai creste in jurul nostru. Nu-i asa ca-i un copac frumos? Eu zic ca pentru astfel de lucruri merita sa ne oprim din cand in cand din goana noastra, sa deschidem larg ochii si, pret de cinci minute, sa nu facem nimic altceva decat sa privim si atat.

Gresesc?

De cand a venit vara –si, implicit, de cand am citi cartea lui Valentin Vasile despre care v-am mai povestit pe aici- ma straduiesc cu infocare sa ma lepad de proastele mele obiceiuri (alimentare, mai ales). Asa ca primul vizat in aceasta ecuatie simpla a fost zaharul, ingredientul-problema, vesnicul dusman al siluetelor noastre de toate zilele, cel care ne ispiteste la orice pas, atunci cand stomacul nostru se contracta a foame.

Nu imi iese mereu, recunosc, cu atat mai mult cu cat toata viata mea am fost foarte buna prietena cu dulciurile. In momente-cheie, cand constiinta mea, nereusind sa separe necesitatea de moft, se zbate intre nevoia de nutrienti si pofte alimentare, tanjesc febril dupa o ciocolata pe care, de cele mai multe ori, nici n-o pot manca intreaga, iar asta ma face sa realizez ca se poate si fara, daca ai un pic de vointa. Asa ca ma dreg de pofte otravite cu fructe, evit supermarketurile si dau bir cu fugitii cand vine vorba de facut cumparaturi, ca sa nu fiu nevoita sa cedez ispitelor. Pana acum m-am descurcat binisor, cu cateva mici scapari pe care mi-am propus, cu toata convingerea, sa nu le mai repet.

Ca urmare a experimentului meu, am concluzionat ca ceaiul neindulcit nu e chiar asa de rau precum se zvoneste, ca limonada fara zahar nu e asa de greu de digerat, iar cafeaua, ei bine, aici accept doar o umbra fina de zahar (nu indulcitor!) pentru ca mi se pare uneori imposibil de baut fara. E prea amara, chiar si cu lapte…

In afara de asta, evit cola si sucurile, in general, dar mai ales pe cele acidulate. Ma straduiesc sa beau cat mai multe lichide, pe cat posibil apa plata. Incerc sa nu ma dezic de regula celor 30 de minute de miscare zilnic, desi uneori mai uit sa ma ridic de pe scaun. Ma straduiesc sa dorm suficient, cu toate ca de cele mai multe ori adorm greu si ma trezesc foarte devreme, insa ma amagesc mereu ca eforturile mele nu-s zadarnice si ca simplul fapt ca incerc sa duc o viata cat de cat echilibrata e mai eficient decat acceptarea haosului pe care multi dintre noi il traim, fortati de imprejurari, zi de zi.

In plus, am mai redus lista rontaielilor, iar pe cele care-au ramas le-am programat riguros, ca sa nu fiu tentata sa ma transform, in timpul pe care-l petrec pe-acasa, intr-o mancacioasa de necontrolat.

Acum nu stiu cata relevanta are, dar am citit o chestie foarte draguta pe facebook zilele astea, era o povestire cu o conversatie intre doua doamne, iar una dintre ele o apostrofa pe cealalta zicandu-i ca “trebuie sa te iubesti pe tine, ai inteles? Tu iubesti mancarea mai mult decat te iubesti pe tine, de asta arati in halul asta!”. Stiu ca suna un pic dur, insa mie mi se pare ca nu e deloc lipsita de adevar afirmatia cu pricina. Poate ca daca ne-am iubi mai mult… Dar asta e alt subiect, pe care promit sa-l dezbat intr-o alta dimineata, c-o alta cafea, ca pe asta deja am terminat-o, ca niciodata, inainte de concluzie.

Pana una, alta, voua cum va place viata, cu zahar sau fara zahar? Si, dincolo de placere, cum v-o traiti zi de zi? Cu zahar? Fara zahar? Constient? Inconstient? Cu constrangeri alimentare? Fara limite?… Cum?

Eu sunt omul surprizelor, imi place la nebunie sa caut, sa scotocesc, sa imi storc creierii in cautarea unei idei care sa ma faca demna de tinut minte. Sunt omul care iubeste originalul, care detesta falsurile, si care isi doreste, dincolo de toate stereotipurile avizate, sa aiba in maneca intotdeauna modalitati noi de a-i surprinde pe cei dragi. Pentru ca stiu ca, orice s-ar spune, tocmai lucrurile improvizate, altfel decat cele cu care ne-am obisnuit deja, au efecte garantate si aduc suficiente zambete pe chipurile oamenilor pe care doresti sa-i surprinzi.

Nu stiu de unde mi se trage setea aceasta de zambete. Imi plac oamenii fericiti si vazandu-i pe ei bucurosi imi creste si mie inima. Inseamna ca n-am muncit degeaba. Inseamna ca toate cautarile mele n-au fost fara rost, iar asteptarile au meritat efortul, cu varf si indesat. De asta pic in vizite cand ti-e lumea mai draga. De asta dau telefoane intreband chestii fara sens, ca sa am suficient material din care sa pot sad au nastere unor surprize. De asta ma invart secretoasa si ma fofilez uneori, de teama de a nu ma da de gol. Si de asta am uneori priviri vinovate, de parc-as pune ceva la cale. De cele mai multe ori, chiar pun. Dar asta e alta poveste, care nu se spune niciodata inainte de deznodamant.

Prietenii de la iLUX.ro – magazin online de cadouri speciale- cu ocazia implinirii a trei ani de activitate, s-au gandit sa promoveze conceptul de surpriza. Cadou-surpriza. Pentru ca nimic nu sporeste mai tare efectul unui cadou decat un scenariu care sa surprinda pana in ultima clipa a desfacerii unei cutii frumoase.

Spre exemplu, daca mi-as dori sa surprind cu adevarat pe cineva, as opta negresit pentru o caseta de bijuterii, dar nu as alege orice, ci aceasta cutie de bijuterii muzicala. Cand eram mica, cineva drag a primit una asemanatoare si mi s-a parut fascinanta balerina asta care danseaza cu atata gratie pe ritmul muzicii cristaline si domoale. Atunci m-am hotarat sa ma fac balerina… Asa ca, intre timp, pentru ca am cunoscut pe cineva care iubeste frumosul si dansul si bijuteriile deopotriva, acesta mi se face un cadou fantastic. L-as ambala cu drag, c-o fundita musai roz, si i l-as aseza pe presul de la intrare. As suna la usa si m-as ascunde. Si-as astepta ca destinatara sa deschida usa, sa ia coletul, sa-l desfaca si sa aud muzica. Apoi as mai suna odata, sa-i citesc printre rinduri expresia sufletului. E o idee, un scenariu frumos care, in cazul meu, ar prinde sigur. Pentru ca stiu sigur ca persoana cu pricina nu s-ar astepta la asa ceva.

Dar voi? Voi cum ati proceda? Ce ati darui, cum ati darui? Si, mai ales, cand?

Ca scriu (tampenii), asta se stie deja. Ca mai citesc si cate-o carte, uneori, si asta se cam stie. Ca-mi plac versurile nu stiu daca se stie, ca a trecut o eternitate de cand am avut ultima oara prilejul sa recit, din amintiri, cuvinte dragi ale unor oameni mai mari si mai artisti decat sufletul meu care se zbate printre zvacniri literare. Dar, indiferent daca stiti sau nu lucrurile astea despre mine (e adevarat, facebook n-are sectiuni speciale pentru treburile astea, mai delicate, asa), astazi m-am hotarat sa transcriu aici cateva dintre cuvintele pe care le fredonez mereu in minte, pe drum, inainte de culcare sau dimineata devreme, la cafea.

Sunt versurile pe care le canta cu atata drag Alexandra si Cosmin, oamenii pe care ma straduiesc sa nu-i ratez la nicio cantare. Sunt versuri frumoase, actuale, melodioase, care ma-mbie la visare. Sunt cuvinte cu si despre dragoste, uneori amuzante, alteori cu iz de melancolie dulce, pe care n-ai cum sa le iubesti, sa nu le inveti, sa nu le repeti, sa nu le citezi, sa nu le aprobi.

Pentru ca n-am un cantec preferat (da, sunt mai multe, ups!), eu va scriu doua-trei versuri si va asez, dedesubt, linkul melodiei ca sa aveti si voi ce savura, ca o prelungire de vis, la cafeaua din duminica asta. Bine?

PS: M-am limitat, dupa inspiratie, la doar 9 piese (ca tot suntem azi in 9…). Ah, si… ordinea e (foarte) aleatorie. Tot dupa inspiratie.

“Sa ne iubim, sa scriem din ochi povesti,/ Sa uiti pentru o ora cine esti,/ Sa te apropii de mine usor,/ Si s-ascultam toata noasptea KissFm fara sonor.”
Alexandra Andrei si Cosmin Vaman – Kiss FM fara sonor

“O mie si una de nopti o sa te cant,/ O mie si una de soapte aud parca-n gand,/ O mie-ntalnesc si niciuna ca ea,/ Si mie doar una, doar una imi spune ceva,/ Dintr-o mie, doar ea…”
Cosmin Vaman – (o) mie una

“In una e pustiu,/ In alta ma ascund cand de mine nu vreau sa stiu,/ Una e acolo cand mi-e greu/ Si intruna se aude, intruna, doar numele tau.”
Alexandra Andrei si Cosmin Vaman – Intruna

“Strazile astea aveau nume de poeti,/ Astazi poezia se aude mult, mult, mult prea incet./ Pe strazile astea se jucau copiii ieri,/ Doar copiii nostri nu-i mai vad azi pe nicaieri…”
Cosmin Vaman, Alexandra si Andreea Andrei – Drumul

“Nu cumva, nu cumva, nu cumva, nu cumva, nu cumva tu esti inima mea?/ Si atunci cum pot canta, respira, cum pot sa traiesc asa?/ Nu cumva, nu cumva, nu cumva, nu cumva, nu cumva tu esti inima mea?/ Si atunci cum de-ai plecat, cum te-ai strecurat, pe unde-ai umblat/ Cum de-ai iesit, cum de te-ai ratacit, pe cine-ai iubit?”
Cosmin Vaman, Alexandra Andrei, Andreea Andrei – Nu cumva

“Alerg sa nu ma gasesti/ Sa stiu ca nu mai esti/ In mine oricat as cauta/ Sa nu ma doara privirea ta…”
“Ale ei luna si stele,/ Ale ei sunt azi stelele mele,/ Ale ei sunt azi toata/ Iubirile mele in tine uitate…”
“Aleg sa te uit mult mai des/ De parc-as avea de ales? Aleg san u tea leg? Dar cums a aleg sa nu te iubesc?”
Alexandra Andrei si Cosmin Vaman – Alerg

“Incet-incet, o sa te descopar/ Incet-incet, cu dragostea mea o sa te acopar,/ Incet, asa, cum ai bea dintr-un pahar cu vin/ Sa le iau din tine putin cate putin.”
Alexandra Andrei si Cosmin Vaman – Putin cate putin

“Si mi se pare mai firesc ca ziua mea sa fie-n fiecare zi in care te privesc, in care te doresc, in care m-amagaesc, in care te regasesc, in care te iubesc, in care te doresc, in care m-amagesc, in care te regasesc…”
Alexandra Andrei si Cosmin Vaman – Ziua

“Cat mi-ar trebui sa traiesc sa invat sa te uit?”
“Unde-ar trebui sa privesc sa uit ce n-a fost?…”
Cosmin Vaman – Cealalta viata