Când comportamentul angajatului poate să-ți alunge clienții

De-a lungul anilor am învățat că perspectivele se schimbă radical, de foarte multe ori, dacă reușești să te așezi în pielea celui din fața ta. Însă această revelație n-a venit decât după ce am priceput că oamenii te judecă fără să te înțeleagă și, ca să echilibrez această karmă strâmbă a lumii, am decis într-o zi să-nțeleg eu prima, ca să fiu și eu, cândva, la nevoie, înțeleasă. Până acum, cu reciprocitatea mai avem de lucrat.

Dar acesta nu este un articol despre mine, ci despre cum angajații – adeseori obosiți, plictisiți, sictiriți, și, cel mai trist, așezați pe-un post pe care-l detestă din suflet, nesfiindu-se să arate asta- și pe care eu încerc frecvent să-i înțeleg, îți trag câte una în cap, așa, doar ca să-ți facă în ciuda reciprocității evocate și așteptate (ce pretenție!!!).

thumb-downCea mai recentă fază mi s-a întâmplat în seara aceasta când m-am dus să listez două documente, de 150 de pagini amândouă. Numai că întâmplarea a făcut să intru pe ușă la fără 10, când ora de-nchidere era, desigur, la fix. În fața mea mai erau încă vreo două persoane, rezolvate și expediate cu viteză, dar apostrofate cu aluzia nu foarte discretă că ”dar să știți că noi la fix închidem!”.

Eu am ignorat, că n-aveam chef de conflicte, după o zi lungă și istovitoare, dar când ajung, exact 2 minute mai târziu, în fața unei dudui cu eficiență sporită de ultima sută de metri, și-i înmânez stick-ul cu documentele, respectiva mi-l ia și, în timp ce aștepta să se deschidă fereastra revelatoare a conținutului de pe USB, îmi toarnă și mie aceeași placă: ”să vedem dacă se poate, că noi în 5 minute închidem”. Iar eu mă uit la ceas (ce nesimțire, ce tupeu, ce aroganță din partea mea!) și era și 53, așa că o las să bodogănească în timp ce click-ează nervos butoanele mouse-ului. Dar duduia insistă și, ca să fie sigură c-am înțeles, completează fraza cu ”dacă nu se-ncarcă la timp, asta e, veniți mâine”.

Aș vrea să spun c-am luat foc, dar mă stropise-o ploaie ușoară înainte și n-am reușit să mă aprind. Motiv pentru care, pe același ton calm, i-am replicat duios că nu e profesional să îmi spună așa ceva, iar dacă a preluat o comandă, deontologic este s-o și ducă la capăt, chiar dacă se întârzie două minute.

Duduia muțește, îmi listează documentele, scoate bonul și-i plătesc, și-n alte două minute, îmi oferă hârtiile listate, spunându-mi că am avut noroc, că altfel…

Că altfel… M-ar fi trimis, probabil, acasă, pierzând un client pe care l-a dezamăgit eficient în 3 minute din două replici. Și, din păcate, această situație e destul de frecventă, mai ales în meseriile care presupun lucrul cu oamenii.

Și nu e singura. O angajată la casă, în Lidl, când a venit momentul să-mi scaneze 10 biscuiți ambalați individual puși într-o pungă din acelea transparente în care se cântăresc legumele și fructele ca să nu-i pierd în coșul de cumpărături, mi i-a înșirat pe pupitru răsturnându-i de la o distanță suficient de mare încât să-i traumatizeze cu succes în așa fel încât să nu mai fie întregi. Și, ca și cum n-ar fi fost destul, când a-nceput să-i numere și să-i așeze înapoi în pungă, i-a izbit cu aceeași ciudă, încât am simțit nevoia să-i precizez că nu-i cumpăr ca să-i mănânc pisați. Rezultatul a fost o privire cu aceeași ciudă, la același tupeu al ripostei personale. (Cum mi-am permis?)

Aș vrea să-nțeleg, dar mă simt depășită. Și oricât aș vrea să le găsesc scuze unor astfel de oameni, nu reușesc să soluționez problema altfel decât cu sfatul că, poate, le-ar sta mai bine într-o altă meserie. Iar ce e cel și cel mai trist e că patronul/șeful/superiorul e lipsit de poveștile astea și, dintr-odată, nu-nțelege de ce clienții nu-i mai calcă pragul. Pentru că au grijă angajații să-i alunge. 🙂

Foto: http://scottsdale-restaurants.net/

Publicat în Jurnal | Etichete , , , , , | 6 comentarii

Cum se face… carnea la Selgros Iași

bloggeri-ieseni-selgros-iasiAcum ceva vreme, împreună cu bloggerii ieșeni din Kooperativa 2.0, am făcut o vizită la magazinul Selgros Iași, care a suferit recent o schimbare de brand și de siglă ce pune accentul pe producția și vânzarea de carne.

Eu am fost foarte curioasă cum se vor prezenta ei referitor la acest domeniu, având în vedere că sunt consumatoare împătimită de carne și asta mă face, inevitabil, un potențial client pe acest segment. Unde mai pui că primisem, în trecut, sub formă de recomandări, mențiuni ale preparatelor lor, așa că interesul meu devenise, până la vizită, suficient de crescut încât să poată fi strivit foarte ușor. Dar nu a fost cazul. Mi-au întrecut așteptările și, mai mult, m-au făcut să-i recomand și eu sau cel puțin să întăresc recomandările celor care n-au fost ”în culise”.

Mai concret, după ce am trecut de un filtru unde am fost echipați conform normelor europene pentru a nu exista contact direct între hainele noastre și procesul de preparare, am asistat la procesarea unei carcase de porc care e neapărat posesoarea unei ștampile ovale – marcă a provenienței dintr-un mediu controlat. Ulterior, am avut ocazia să văd cum arată diferitele bucăți de carne, cele al căror nume marcat pe etichetă nu părea să-mi spună mare lucru până atunci. Și am văzut inclusiv cum se așază-n țiplă și cum se etichetează, fapt care mi-a certificat că ceea ce se găsește la rafturile lor e carne și-atât, fără niciun dubiu.

Dar dacă la bucățile evidente nu e loc de îndoială, surpriza plăcută a vizitei noastre la Selgros Iași a fost prepararea crenvurștilor, produs gustat și testat în prealabil de subsemnata, la adresa căruia am auzit numai de bine, în special pentru că, așa cum prevede eticheta, ei conțin numai carne de porc, sare și condimente. Dar pentru că eu sunt un pic mai reținută când vine vorba despre veridicitatea etichetelor, m-am așezat în primul rând ca să văd, de fapt, cum se face. Și-am rămas plăcut surprinsă să constat că, da, exact asta conțin: carne de porc cu 30% grăsime, sare, condimente și un ceai de plante, menit să dea culoare preparatului.

Am plecat de acolo convinsă că, pe segmentul carne, magazinul face treabă bună. Iar faptul că ne-au mărturisit că au contracte cu multe restaurante din Iași cărora le furnizează carne m-a bucurat pentru că acum știu de unde vine și cum se face. Iar dacă e cineva curios să verifice aceste informații, ei au porțile deschise pentru oricine e interesat, dacă își anunță vizita în prealabil.

Voi cumpărați preparatele marca Selgros? Vă plac?

Foto: Pichiu Alex

Publicat în Blogosferă | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Sunt pieton, dar mă tratez

Vreme îndelungată m-am mândrit cu faptul că n-am mașină, nu conduc, nu dețin nici măcar permis și, drept urmare, sunt cu normă întreagă pieton și fidel client al transportului în comun. A fost o perioadă frumoasă a vieții mele, am adunat suficiente povești de scris pe facebook și pe blog și de povestit în nopți cu grade multe-n pahar așa, ca-ntre prieteni. Numai că, în viața fiecărui om vine o perioadă când vrei mai mult. Iar la mine etapa următoare, firească, e o școală de șoferi pe care-am s-o fac cândva, ispitită de tentația unor chestionare DRPCIV pe care, de nervii stârniți de neajunsurile transportului în comun, m-am apucat într-o noapte de rezolvat.

Nu-i ca și cum n-aș mai fi avut alte lucruri mai importante de făcut. Dar am constatat, cu ocazia aceasta, că filosofia de dincolo de simpla completare a acestor chestionare categoria B DRPCIV e, de fapt, simplă: toți trebuie să știm regulile de circulație, indiferent de care parte a trecerii de pietoni ne aflăm. Pentru că avem aceleași străzi, deopotrivă pietoni și șoferi, iar vina nu aparține întotdeauna doar uneia dintre aceste două entități.

Aș fi vrut, sincer, să n-am de ales. Dar drumurile de străbătut se înmulțesc exponențial, de la o zi la asta, iar pantofii mei, presimt, într-o zi își vor da demisia. Iar pe căldurile astea, în curând și nasul meu va alege, probabil, aceeași cale, sub stimulii supraliminali care se plimbă, de zor, către piață și înapoi, cu o frecvență uluitoare, prin tramvai și-autobuz. Iar dac-aș fi știut să merg pe bicicletă, aș fi alternat, probabil, chinuitoarele deplasări cu mini-excursiile pe două roți, dar din păcate și-aici mai am de învățat, motiv pentru care îndur, încă, oboseală acumulată la pas pe trotuar și schimonoseli dezgustate prin vehicule maxi, dorindu-mi mai mult, dorindu-mi altceva – mai exclusivist, mai sănătos, mai aerisit. Dar, până atunci, citesc, învăț, bifez și lucrez pentru visul meu situat de cealaltă parte, perpendiculară, a trecerii de pietoni…

Publicat în Advertorial | Etichete , , , | Lasă un comentariu

De ce port bijuterii

Nu e un secret că-mi plac bijuteriile. Unii le-ar spune gablonțuri, dacă se uită mai atent și, eventual, și cu un ochi mai critic, la colecția mea de accesorii pe care le scot mereu în lume, încercând să le asortez la starea mea de spirit sau la feelingul pe care aș vrea să-l generez celor din jurul meu atunci când mă văd sau când, de fapt, (ei) văd bijuteriile…

Cât timp am parcurs modulul de pediatrie, mi-am scos de la naftalină toate floricelele colorate. Și cerceii cu Aiurel, și brățăricile zornăitoare. Și, recunosc, am avut mare succes. Copiii i-au remarcat imediat, și mulți au zâmbit instant, recunoscându-l pe prietenul ursulețului Winnie, iar asta mi-a făcut și mie, de multe ori, ziua mult mai frumoasă.

Doar că eu nu dețin în ”garderobă” numai cercei colorați. Am și cercei cu perle fine, pe care îi așez la ureche la ocaziile speciale. Am brățări subțiri, pe care mi le potrivesc la-ncheietură la evenimente festive. Și, de multe ori, îmi asortez la ele -involuntar- și o atitudine potrivită, pe măsura modelului, și-a culorilor, și-a lucrăturii fine și splendide.

Mai am, însă, de adăugat varietăți și modele și nu mă sfiesc să-mi upgradez colecția atunci când se ivește ocazia. Iar dacă ar fi să numesc ceva ce-mi lipsește cu desăvârșire, atunci aș adăugat negreșit pe listă verighete si inele de logodna (mă mulțumesc și cu câte o bucată din fiecare, hihi!), piese a căror alegere e întotdeauna altfel, cu semnificații de suflet, care rămân dincolo de culori, de model, de alegeri în ton cu ocazii și dispoziții.

Mie-mi plac bijuteriile și știu că ele mă reprezintă. Voi le preferați? Le cumpărați? Le purtați? Și dacă da, de ce?

Publicat în Advertorial | Etichete , , | Lasă un comentariu

Semaforizare inteligentă și (pietoni) nu prea

WP_20160519_014Pentru cine nu a aflat deja, orașul iubit s-a procopsit, de ceva vreme, cu un sistem de semaforizare inteligentă. Sună așa, foarte interesant, și profi, dar, practic, nu e mare filosofie: doar o cutiuță mică și galbenă, prevăzută cu un buton foaaaaarte sensibil la atingere, care anunță că de-o parte și de alta a străzii există pietoni mânați de dorința de-a traversa. Și, ca printr-o magie, planetele și semafoarele se aliniază și, în scurt timp, se face verde pentru muritorii de (la) rând. Sau, mă rog, cel puțin aceasta-i teoria.

În practică, însă, adevărul arată puțin altfel. Sau eu, una, s-a întâmplat să remarc o paletă foarte largă de sentimente pe care le experimentează pietonul de rând, ca mine, atunci când așteaptă luminatul împăciuitor al semaforului. De la furie (”ce aia mă-sii e asta?” – cenzurat și necenzurat, demn de reformulat numa-n singurătatea propriilor gânduri) până la nervi (”cine-a pus rahatul ăsta aici?”) și dezgust (”fix asta ne mai trebuia!”), pietonul obișnuit nu se sfiește să-și exprime, verbal și zgomotos, gândurile. Dar, mai mult decât atât, ce m-a impresionat profund până la stele și niscaiva lacrimi (de râs și, câteodată, și de groază), e comportamentul (in)uman față de cutia aia galbenă cu buton foarte sensibil care, la simpla atingere, generează un pâlpâit roșu al unui text care zice, prietenos, ”vă rugăm să așteptați” (în română) și ”please wait” (în engleză) și care, din fabrică, a fost prevăzută să nu poată riposta la tentativele de violență stradală. Din păcate.

WP_20160519_015Acum două zile, spre exemplu, mă așez la un astfel de semafor unde o mână semnificativă de oameni aștepta să se facă verde. Și pentru că textul cu roșu nu pâlpâia de niciun fel, am apăsat butonul salvator și mi-am găsit, comod, un colț de tihnă pân’ la verde. Numai că, în spatele meu, o duduie agresivă și foarte, foarte grăbită, imitând ca o maimuțică ascultătoare gestul meu revelator, se apropie de nevinovatul dispozitiv și-ncepe, cu mișcări brutale și repetate, să apese pe buton cu-atâta patos încât, personal, am crezut că mai are-un pic și-ncep să se scuture nucile din vârful stâlpului agresionat nemilos. Când, într-un final, s-a făcut verde, disproporționat cu numărul de apăsări, duduia a oftat ușurată și, ca un hipopotam văduvit de grație, și-a croit drum prin mulțime ca s-ajungă acolo unde, de fapt, planificasem cu toții s-ajungem: dincolo.

Dac-ar fi după mine, aș monta alături, măcar așa, de amuzament, un difuzor, care să fie programat s-arunce câte-o replică nu foarte savantă în legitima apărare a stâlpului, pentru toți cei care, tocmai pentru că n-au idee cu ce se mănâncă, aleg calea unui comportament agresiv și demn de-un IQ îndoielnic vis-a-vis de ceea ce nu cunosc. Poate că un ”ce dai așa, băi, dobitocule?” ar mai tempera măcar un strop din procesul de distrugere-n masă executat de unii, dacă ”Școala vieții” -pe care atââât de mulți o tot trec în CV-ul facebookian, pentru că dă bine- a uitat să includă-n programă un pic de simț al măsurii și tot un pic și din ceva ce denumim abstract bun-simț care să-i diferențieze de alte paricopitate, private de la natură de aceste posibilități de evoluție.

Dar, până atunci, să fim îngăduitori și să-nvățăm, unii de la alții, ce-i toleranța. Pentru că marile schimbările au nevoie de timp, și nu toată lumea e făcută să se adapteze din prima. Sau din primele o mie de încercări. Așa că, până atunci, să ne rugăm împreună să reziste această tehnologie performantă care are, mai mereu, dezavantajul de-a fi atât de fragilă și de… aparent exclusivistă.

Publicat în Jurnal | Etichete , , , , | 1 comentariu